CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Doar doamnele au regretat întrucâtva că n-au avut parte de deznodământul romanticei poveşti a misionarului ortodox rus îndrăgostit de o băştinaşă. Domnişoara Vencue s-a furişat afară din salon, atunci când, obosit, Rudolph a părăsit societatea înaintea celorlalţi. (Ceilalţi, cei care i-au acompaniat plecarea cu zâmbete îngăduitoare: „În fond, e încă foarte tânăr!”)

– Nu îmi povestiţi dumneavoastră cum s-a încheiat dragostea dintre acel Alexei Vasilievici şi tânăra localnică?

Dacă pentru respectabilii domni, Al Nouăzeci şi şaptelea a redevenit un adolescent, „de fapt, un copil”, pentru Madeleine Vencue acelaşi tânăr domn era un bărbat în toată firea.

Rudolph a mai fost de câteva ori oaspetele părintelui Guido, însă a venit şi vremea plecării din pensiunea La Prometeul Modern. Episodul „Muntele vrăjit” a luat sfârşit. La ultima sa vizită la mănăstirea Ferme zu Chiuso, părintele bibliotecar îşi aminti de scena în care l-a surprins pe tânăr tocmai cântărind în mână un volum gros de astrologie şi când a bănuit că de aceea a făcut băiatul referire la corpurile cereşti.

– Nu, a spus Rudolph. Bolta înstelată şi corpurile cereşti sunt o carte pe care oamenii au încetat s-o mai ştie citi. O fac astronomii, dar ei, cu afurisitele lor – scuzaţi! – cifre, nu mai sesizează decât distanţe şi se bucură când mai descoperă o planetă nouă. De parcă asta ar fi totul! În seara aceea, am discutat în salonul pensiunii despre Alaska. Ca şi astronomii, şi oamenii de acolo, domni demni de tot respectul, nu au fost interesaţi decât de cotele preţurilor blănurilor. Nu şi de modul cum luna ghidează itinerariile nutriilor şi nici de coincidenţele care au făcut ca un tânăr ortodox rus să se îndrăgostească tocmai acolo, în „Ţara ultimei graniţe” de o băştinaşă aleută. Acolo, la Sitka, am văzut cum…

– Dar dumneata n-ai fost niciodată la Sitka!

– Da… Nu… Băiatul s-a arătat cu totul descumpănit.

Când şi-a luat rămas bun, părintele Guido l-a binecuvântat, l-a condus până la poarta mănăstirii şi l-a petrecut îndelung cu privirea. Ochii săi erau plini de compasiune.

Patru ani mai târziu, în 1896, mama oficială a lui Rudolph, „Arăboaica”, a divorţat de Peter-Pierre şi a părăsit domeniul de pe Leopoldsberg. Nu şi-a luat cu ea fiul, ci tocmai „haremul” cu care i s-a încurcat bărbatul – cel puţin aşa a aflat scribul de la Ţipor, urmaşul „Acelui Ţipor” care se ocupase pe vremea aceea de administrarea domeniului. La întrebarea cum de n-a plecat Al Nouăzeci şi şaptelea cu „Arăboaica”, „Acel Ţipor” a răspuns sec: „Domnul Rudolph se află deja de multă vreme pe drumul său.”

Treptat, acel drum a început să i se releve şi scribului.

La vârsta de optsprezece ani, deşi nu presta nici o muncă la care ar fi trebuit să respecte un orar rigid, Al Nouăzeci şi şaptelea se simţea tot mai lipsit de timp: există o mulţime atât de mare de cărţi, când să le citeşti pe toate?

Plus că, o vreme, a fost captivat şi de noile tehnici de captare a imaginilor. Când a citit despre demonstraţia indubitabilă a lui Eadweard J. Muybridge cum că un cal în galop are pentru o fracţiune de secundă toate cele patru picioare în aer, lucru atât de greu de sesizat cu ochiul liber şi ducând în eroare şi pe cei mai mari pictori, i-a spus lui Fany că acum chiar că are un argument serios „că realitatea pe hârtie este mult mai sigură decât realitatea din natură”¹. Aşa că şi-a cumpărat mai multe aparate de fotografiat, chiar şi un aşa-numit „zoopaxiscop”, tot o invenţie a lui Muybridge cu care acela a izbutit să realizeze celebrele sale fotografii în mişcare. Dar Rudolph n-a reuşit performanţe prea grozave cu acele tehnici şi s-a mulţumit cu un „phenakistoscope disc”, posibil de procurat din comerţ, un disc având pe margini fotografiile care se animau prin simpla rotire.  Demonstraţia i se părea suficientă pentru superioritatea „adevărului imprimat” asupra celui din natură. Pentru a se ocupa mai mult de asemenea experimente, ar fi trebuit să renunţe la prea multe ore de lectură. Din „subiectul Muybridge”, Fany a reţinut mai degrabă relatările din presă despre modul cum l-a omorât acel inventator pe amantul soţiei sale: „Bună ziua! Iată răspunsul la scrisoarea dumneavoastră!” urmat de glonţul ucigaş din revolver şi de descrierea procesului după care celebrul personaj a fost achitat. Un subiect captivant!

(Pe urmă, pe Rudolph a început să-l obosească bivolul care alerga fără încetare pe bucata lui de suport. Galopul fără sfârşit al armăsarului, ca şi cel al bivolului, acţiona ca picătura chinezească. A întors cartonul cu faţa la perete. Însă patrupedul parcă tropăia şi pe zid. Aşa că l-a abandonat cu totul.)

Întors la Paris, Al Nouăzeci şi şaptelea a devenit, o vreme, unul dintre cei mai fervenţi vizitatori ai Bibliotecii Naţionale din fostul palat al lui Mazarin situat între străzile Richelieu si Vivienne. Totuşi, o deplasare, oricât de scurtă, i se părea o adevărată pierdere de vreme: un timp cât nu putea citi. Lectura nu mai era „pâinea sa zilnică”, după cum s-a exprimat Fany, ci „aerul fără de care nu putea respira. Nu poţi să ţii un om într-o pauză de aer mai mult de câteva minute…” Avantajat de faptul că n-a cunoscut niciodată vreo barieră financiară, tânărul a ajuns la concluzia că este mult mai convenabil să cumpere cărţile pe care le poate citi în linişte acasă, decât să fie obligat să respecte orarul rigid al bibliotecii. Asta mai ales că, nu departe de Palatul Kubic, un domn Armand Stein a deschis o librărie anticariat. Netrebuind să se îndepărteze de Île Saint-Louis, Rudolph „mergea la prăvălia domnului Stein, aşa cum ies şi peştii la suprafaţa acvariului şi îşi scot capul pentru a se hrănii cu puricii ce le sunt puşi zilnic la dispoziţie. După care se afundă iar în locurile lor”, dixit tot de la buna Fany.

Al Nouăzeci şi şaptelea, „tobă de carte”, apt să întreţină la cel mai înalt nivel orice conversaţie aproape indiferent de subiect, a rămas un autodidact. După ce, o vreme, a acceptat să se prezinte la examene în calitate de „elev extern”, mai târziu a considerat şi acele întâlniri drept „curată pierdere de vreme”, chiar dacă de mult n-a mai avut nevoie să se pregătească în mod special pentru a fi examinat. Nici tatăl său şi nici Fany n-au reuşit să-l mai convingă de necesitatea vreunei diplome.

– Totuşi, eşti de acum major, au insistat ei, ce ai de gând să faci în viaţă?

La care tânărul îl întreba pe Peter-Pierre ce planuri şi-a făcut el, ce lucruri nemaipomenite i-au umplut lui traiul? Întrebare cu care discuţia lua sfârşit. (Doar domnul Bric era tot mai îngrijorat, amintindu-şi de tragedia fiului părintelui Guido. „Chiar totul se repetă în Marele Caleidoscop din Lumea Această Mică?”)

Fany, terestră, era literalmente măcinată de tot mai multe griji: pe de o parte, că averea Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, oricât de consistentă, putea oricând să se evaporeze „în vremuri atât de nesigure, cum n-au fost niciodată şi, atunci, din ce se va întreţine tânărul?”². Iar, pe de altă parte, traiul exclusiv printre cărţi, vedea şi femeia aceea cumsecade, nu este o viaţă normală. Nici din punct de vedere social şi nici din punct de vedere al sănătăţii!

Şi a mai avut un motiv real Fany de a fi îngrijorată, fiind la curent şi cu cazurile dintre propriile rude tratate de Bruno, celebrul psihiatru, fratele Marelui General: bolile psihice n-au fost rare în familia lor, începând chiar cu mama medicului şi terminând cu mătuşa lui Rudolph. Sigur, printre ascendenţii cunoscuţi ai acestuia au fost şi neobişnuit de mulţi oameni importanţi şi destule persoane excentrice. Chiar nici tatăl Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea, Dandy de la Paris, n-ar fi putut fi în nici un caz socotit un personaj comun… Iar despre bunicul Raul-Olfert se povesteau destule lucruri apte să-l plaseze la limita normalului. Limită în jurul căreia, iată, acei bărbaţi s-au aflat mereu. Uneori limita respectivă se înclină mai mult spre succes, alteori, chiar dimpotrivă, alunecă în partea unei vieţi considerate total lipsite de perspective. Şi, desigur, de glorie. Păi, de aceea se şi spune despre asemenea destine că sunt „excepţionale”: ele deviază de la medie într-una ori în cealaltă direcţie, şi-a spus Fany. Motivul pentru care a încercat din nou şi din nou să-l scoată pe Rudolph dintre paginile cărţilor, chiar dacă, după plecarea „Arăboaicei”, n-a găsit aliaţi pentru eforturile ei. Tatăl, Peter-Pierre, perfect de acord cu ea, îşi vedea şi în continuare de propria-i viaţă, mulţumindu-se doar să-i ofere fiului său suportul material pentru fiecare capriciu. (Oricum, nici Monsieur Pierre n-a cunoscut vreodată valoarea reală a banilor…)

Lucrurile au devenit şi mai alarmante, atunci când tânărul a început să povestească tot mai des întâmplări preluate din lectură, de parcă ar fi făcut el însuşi parte din cele citite. Când, la despărţirea de părintele Guido, a vorbit de parcă s-ar fi aflat el însuşi în Alaska, n-a fost pentru prima oară că a făcut o asemenea confuzie. N-a fost pentru prima oară, însă părintele bibliotecar a fost întâiul care a sesizat acel amestec între citit şi trăit. Şi i-a mărturisit şi domnului Bric temerile sale, iar acesta, la rândul său, le-a relatat şi lui Fany. Care cui să-şi arate îngrijorarea? Celebrul Bruno nu mai trăia, iar altcuiva cui? Doar propria-i judecată i-a spus că singurul mod de a-l feri pe Al Nouăzeci şi şaptelea de o deraiere totală de pe făgaşul firesc este să-l scoată cumva dintre textul scris şi să-l arunce în mijlocul vieţii³. O misiune extrem de dificilă. De pildă, şi domnul Bric, văduv fără copii, ataşat sincer de „geniul de la pensiunea La Prometeul Modern”, a avut mai multe tentative de a-l invita la el, de a-i propune o călătorie în Italia sau o croazieră pe Mediterana. Extrem de politicos, tânărul a refuzat de fiecare dată. (Fostul înalt funcţionar ministerial trăia singur şi simţea tot mai imperios nevoia unui suflet pe care să şi-l ataşeze şi de care să se ataşeze. Între timp, a decedat şi domnul Schwalbe.)