Avocat român în Spania: din emigrant în elită juridică la Madrid

Într-un interviu sincer acordat Cotidianul.ro, acesta vorbește despre dificultățile emigrării, diferențele dintre sistemele de justiție din România și Spania, obstacolele reale din calea meritocrației, dar și despre succes, educație juridică și identitate profesională. Un parcurs construit prin muncă, rigoare și adaptare, fără compromisuri.

Cât de greu ți-a fost să reușești în Spania?

La început a fost foarte greu, iar acest lucru ține mai ales de diferențele culturale, economice și de adaptare firească la o altă societate și la un alt sistem juridic. Mutarea într-o țară străină presupune inevitabil un efort suplimentar, mai ales într-o profesie atât de riguroasă precum cea juridică.

Partea bună este că am venit din România cu un bagaj solid: educație, bun-simț, seriozitate, disciplină și capacitate de adaptare. Aceste valori m-au ajutat enorm în primii pași, care au fost dificili nu din cauza oamenilor sau a societății spaniole, ci din cauza barierelor lingvistice și a necesității de a înțelege în profunzime un alt cadru profesional și cultural.

Odată depășite aceste bariere, drumul a devenit mult mai lin. Am descoperit un mediu deschis, meritocratic, în care munca, competența și corectitudinea sunt recunoscute. Din acel moment, integrarea profesională a venit firesc.

De ce ai plecat din România? Știu că erai deja jurist aici. Ai fost nevoit să lucrezi sub nivelul tău de pregătire. Ți s-a părut „umilitor”?

Cred că fac parte dintr-o generație care a avut, într-un fel, ghinionul de a trai o istorie ciudata. O generație care a trebuit să traverseze căderea dictaturii, o tranziție confuză, declarativ capitalistă, dar profund marcată de mentalități comuniste, și un sistem al relațiilor fără de care era aproape imposibil să avansezi profesional.

După terminarea facultății, accesul real la profesia de avocat nu era unul meritocratic. În mod concret, un post de avocat definitiv ajungea să coste în jur de 20.000 de mărci — un obstacol pur economic și relațional, nu profesional. În acest context, adevărata umilință nu era să muncești sub nivelul pregătirii tale, ci să nu poți accesa profesia pentru care te-ai format, din motive care nu aveau nicio legătură cu competența.

În Spania, nu am simțit nimic umilitor. Dimpotrivă. Am avut posibilitatea să muncesc, să învăț și să cresc într-un sistem în care, odată ce îți demonstrezi valoarea, drumul se deschide. În România, în jurul anului 2006, perspectiva viitorului nu suna deloc bine. Am plecat cu luciditate, nu din impuls — iar timpul mi-a confirmat, din păcate, că analiza mea a fost corectă.

Ai fost privit cu reticență de avocații spanioli?

La început, recunosc că am avut eu însumi o anumită teamă, gândindu-mă la o posibilă diferență de nivel profesional. Experiența m-a contrazis rapid. Profesia de avocat este, în mod firesc, una prudentă și conservatoare, iar colegii spanioli au manifestat inițial o rezervă normală față de un avocat format într-un alt sistem juridic.

Această prudență nu a durat mult. Foarte repede, reticența s-a transformat în respect, pe măsură ce competența profesională a devenit evidentă. Dosar cu dosar, argument cu argument, relațiile s-au construit pe baze solide.

Mai mult decât atât, de-a lungul anilor, biroul pe care îl conduc a avut avocați spanioli în echipă, fără ca eu să fi simțit vreodată vreo formă de reticență sau barieră profesională. A fost, și rămâne, o relație firească, bazată pe colaborare, încredere și respect reciproc.

Ce crezi că ai făcut tu și alții nu?

Este o întrebare care, sincer, mă ia puțin prin surprindere, pentru că nu am privit niciodată lucrurile din această perspectivă comparativă. De-a lungul anilor m-am înconjurat de foarte mulți români care au reușit în Spania, fiecare în domeniul său: antreprenori, profesioniști, oameni care au muncit serios și au prosperat.

Eu cred că, în ansamblu, comunitatea românească din Spania este una integrată, activă și capabilă să își construiască propriul drum. Mulți români și-au dezvoltat afacerile cu succes, și-au consolidat carierele și au demonstrat că se poate reuși prin muncă și perseverență. Aici nu le-au fost frânte aripile.

Dacă ar fi totuși să vorbesc despre parcursul meu personal, aș spune că am muncit mult, organizat, și am studiat dreptul spaniol în profunzime, nu superficial. Am înțeles că integrarea nu înseamnă să îți pierzi identitatea, ci să o pui în valoare într-un alt cadru. Am adus rigoarea formării mele și am adaptat-o unui sistem diferit, fără complexe și fără a mă raporta constant la alții. Eu cred ca un trebuie sa demonstrez nimanui nimic; doar mie.

Te caută românii din Spania pentru sfaturi? Care sunt cele mai frecvente probleme ale lor?

La început, o mare parte a clientelei biroului meu era formată din români, ceea ce era firesc într-o etapă inițială de consolidare profesională. În timp însă, lucrurile s-au schimbat semnificativ. De mai bine de zece ani, proporția s-a inversat, iar astăzi majoritatea clienților sunt spanioli.

Pentru sfaturi sunt sunat aproape zilnic, iar acest lucru îmi face plăcere. Am încercat întotdeauna să ajut ori de câte ori am avut prilejul și posibilitatea, fie că a fost vorba despre români sau spanioli. Problemele sunt, în esență, aceleași: conflicte de muncă, divorțuri, executări silite, credite bancare, chestiuni penale sau administrative.

Sincer, astăzi nu mai există o diferență reală între problema unui român și cea a unui spaniol. Timpul a eliminat barierele de adaptare, iar românii sunt parte integrantă a societății spaniole, cu aceleași drepturi, obligații și preocupări. Din acest motiv, abordarea mea profesională este una unitară: problema juridică este problema juridică, indiferent de naționalitate

Care este cel mai mare succes al tău în Spania? Cu ce te lauzi profesional?

Profesional, pot spune că astăzi conduc un birou de referință în Madrid, construit în timp, cu multă muncă și cu respect față de profesie și față de clienți. Sunt într-o cursă continuă de formare profesională și studiez în prezent penultimul an de doctorat în drept penal economic, pentru că în acest domeniu nu îți poți permite să te oprești din învățat. Dar, dincolo de orice realizare profesională, cel mai mare succes al meu sunt copiii mei. Ei sunt echilibrul, motivația și reperul care dau sens tuturor eforturilor.

Cum este sistemul de justiție din Spania? Dar contractele bancare?

Sistemul de justiție din Spania este, din punct de vedere tehnic, bine structurat, însă suferă de o lentitudine cronică. Este o problemă care nu este exclusiv spaniolă, ci una generalizată la nivel european, generată în principal de lipsa investițiilor reale în justiție și de o presiune constantă exercitată asupra puterii judecătorești din partea legislativului. Nimic nou, din păcate.

În ceea ce privește contractele bancare și dreptul ipotecar, aici vorbim dintr-o experiență directă. Credis Abogados a fost, încă din 2013, un birou cu rezultate excelente în această materie, într-un moment extrem de dificil, când băncile, în plină criză financiară, executau masiv contracte bancare. Am reușit atunci să paralizăm numeroase executări silite și să apărăm eficient drepturile debitorilor.

Contractele bancare sunt, ca peste tot, stufoase și dezechilibrate în favoarea instituțiilor financiare. Diferența reală o face însă evoluția jurisprudenței în materia protecției consumatorului și rolul activ al avocatului în restabilirea echilibrului contractual. Fără o apărare juridică solidă, consumatorul rămâne vulnerabil; cu o strategie bine construită, raportul de forțe se poate schimba semnificativ.

Ai reveni în România? Iei în calcul acest aspect?

Nu. Consider că momentul reîntoarcerii a trecut. Generația din care fac parte, generația care a emigrat, nu se va mai întoarce în mod real. A fost o generație împinsă să plece, nu una care a ales ușor drumul străinătății. În viziunea mea, România a pierdut peste șase milioane de oameni competenți prin politicile de alungare practicate în primii douăzeci de ani după Revoluție.

Asta nu înseamnă însă că România nu rămâne țara mea. Din contră. Sunt mândru de România, de oamenii ei și de potențialul ei, dar nu de cei care au gestionat-o de-a lungul acestor ani. Țara, în sine, nu poartă nicio vină. Vinovate sunt deciziile și lipsa de viziune care au făcut ca atâția români să își construiască viitorul în altă parte.

România rămâne acasă, chiar dacă drumul meu profesional și personal s-a așezat definitiv în afara granițelor ei.