CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Până nici Esther nu era atât de speriată când îl vedea, aşa cum o îngrozeau toate personajele în uniformă care-l vizitau pe soţul ei. Într-o zi, chiar i-a recunoscut că „a ajuns să i se ridice părul pe tot corpul” la apariţiile „camarazilor”. (Esther era convinsă că atât de importantul ministru nazist era la curent cu originea ei evreiască. „Am văzut cum m-a privit de prima oară!” i-a spus soţului ei. Iar el n-a contrazis-o: „Ţi-am zis că Albert nu vede decât ceea ce vrea să vadă!”)

– Şi eu port uniformă doar atunci când trebuie. Ca şi Ruppert. Eu sunt arhitect şi sper să devin iarăşi arhitect. Dar ar fi cu totul pervers să urăşti uniforma pentru care lucrezi din greu tot timpul. Şi, într-un gest de intimitate neobişnuit pentru „conduita sa de lord”, o mângâie pe soţia prietenului său pe obraz.

Iar altădată a făcut confidenţe:

– Nu trebuie să ai nici un fel de reticenţe: şi soţia mea a fost foarte târziu acceptată de părinţii mei. Timp de şapte ani, Margret n-a fost primită de socrii ei… (De unde Esther a înţeles încă o dată că Albert îi cunoaşte marele secret devenit cumplitul secret.)

– Ei ştiu, a izbucnit Esther, nemaiputându-se stăpâni. Ei au ştiut de la început. Te-au ales şi de aceea. Şi de aceea te-au ales!

– Cum, adică?

– Ca, la nevoie, să te poată şantaja!

„Patruzeci şi şapte!” Al Nouăzeci şi optulea se sculă şi plecă la Clubul Partidului Naţional Socialist.

Lucrurile mergeau bine la uzina lui Ruppert, iar poziţia sa era tot mai sigură, chiar dacă globul întreg se clătina, iar smuciturile se resimţeau tot mai puternic şi în inima Reichului.

Oricum, acum e acum: acum, Ruppert avea tot ce-şi putea dori.

Esther a trăit într-o tensiune şi mai cumplită în cele două luni cât soţul ei a plecat în Germania şi până să-şi ducă şi familia cu el. Când, la 15 septembrie 1935, la un congres al naziştilor¹, au fost adoptate legile rasiale, l-a obligat pe Ruppert să discute ceea ce el ştia şi a refuzat întotdeauna să comenteze. De parcă astfel ar fi şters realitatea. Esther s-a născut într-o familie nevoiaşă de evrei, mama ei a murit la naştere, iar tatăl câţiva ani mai târziu. Ea a crescut la un orfelinat, a stat un an şi într-o mănăstire şi a plecat de acolo pentru a-şi lua viaţa în propriile-i mâini. Până să ajungă să vândă flori la Perpignan, a fost slujnică la un spital militar, fiind avansată, la sfârşitul războiului, felceriţă. Nu ştia Ruppert toate astea? Bineînţeles că ştia. În atâţia ani de convieţuire, chiar dacă pentru Al Nouăzeci şi optulea „acum este acum!” şi nu-i plăcea, nu suporta să-i fie stricat prezentul cu informaţii stânjenitoare pentru ceea ce a fost ori ceea ce ar putea veni, după atâţia ani, desigur că ştia trecutul soţiei sale. Da, dar până atunci să faci parte din etnia acesteia nu era încă decretat drept o culpă istorică. Până atunci, asemenea convorbiri nu se deosebeau în mod esenţial de alte subiecte neplăcute, pe când acum, când răbufnirile antisemite nu mai erau doar ieşiri (tot mai frecvente) ale unor oameni de pe stradă, ci au fost legiferate, Esther îşi făcea griji mai ales pentru copiii ei:

– Eu, prin tine, am primit mult mai mult decât am putut visa vreodată; Dumnezeu a fost extrem de generos cu mine. De acum, orice mi s-ar întâmpla, nu am voie să mă plâng, după tot ca am primit. Dar copiii? La evrei, după mamă, ei sunt evrei.

– Cine ştie că tu eşti evreică?

– Unii ştiu. Mioara ştie şi o spune tuturor. Şi Frau Rozi de la băcănie ştie şi orice-i cer, spune că nu are, chiar dacă ceea ce vreau să cumpăr este la vedere. Şi nu-i greu să observ cum au început să se uite oamenii la mine pe stradă. Pe copiii, i-au făcut „jidani” părinţii copiilor cu care se joacă. Se jucau. Dar asta nu e tot: după noile legi, tu n-ai voie să mai fii căsătorit cu mine! Ce se va alege cu copiii? De ce trebuie ei să suporte toate astea?

Când pur şi simplu nu îi interzicea să continue subiectul, soţul ei încerca s-o liniştească, glumind:

– Tu eşti mai creştină decât Mioara! Tu ai fost şi pe la maici!

– Da, unde am fost tratată nici ca o sclavă: ca o râmă! De ce crezi că am fugit de acolo?

– Şi eu am fugit de la şcoala militară, mai încerca s-o liniştească.

– Ce comparaţie!?!

Dar, când a venit invitaţia de a pleca la Oberbau, Ruppert a devenit serios:

– Dacă un ofiţer SS mă solicită să lucrez pentru ei, înseamnă că nu le pasă dacă tu eşti sau nu eşti evreică.

– Poate că, totuşi, nu ştiu încă…

– Cum să nu ştie?! Ei ştiu tot. Iar când o să veniţi după mine, acolo chiar n-o să fie nimeni care să te supere, nici o Mioara şi nici o Frau Rozi! Iar faptul că tocmai esesiştii vor să-mi ofere un post atât de bine plătit dovedeşte că nu le pasă cu cine sunt eu însurat!

Dar Esther nu s-a liniştit. „Te-au luat fiindcă oricând te pot şantaja!” ar fi vrut să repete, dar se abţinea. Clopotul de sticlă poleită, sub care a trăit atât de nesperat, se crăpa tot mai tare şi, printre fisuri, pătrundea aer îngheţat.

– Nu înţelegi că acum ne aflăm în ilegalitate?! Orice relaţie cu o evreică a fost interzisă, cu atât mai mult căsătoria!

– Noi suntem căsătoriţi de mulţi ani, înainte de a da ăştia legi! Ruppert refuză şi pe mai departe orice discuţie pe acest subiect.

Pe urmă, Esther s-a mai liniştit, văzând că până şi Frau Rozi avea din nou produse şi pentru ea. Vizita ofiţerului SS şi, apoi, plecarea Celui de Al Nouăzeci şi optulea în Germania n-au rămas secrete. Se ştia şi că Ruppert a primit o poziţie importantă acolo. Probabil că situaţia sa făcea parte din excepţiile care se mai admiteau. Era mai bine să te faci că nu eşti la curent. De fapt, nici nu eşti cu adevărat la curent. Mai bine aşa, vremurile sunt extrem de nesigure. Doar Mioara mai vorbea una şi alta.

Când a ajuns la Oberbau cu copii, în august 1936, după ce soţul ei şi-a preluat postul deja la mijlocul lui iunie, Esther a avut iar sentimentul că fisurile clopotului de sticlă s-au mai închis, că palele de vânt îngheţat s-au diminuat şi că atmosfera a devenit din nou aproape cea veche. Însă doar aproape! Din când în când, clopotul de sticlă pârâea iarăşi atunci când auzea la radio sloganurile antisemite sau când chiar servitoarele povesteau cu satisfacţie ce a mai păţit o „familie de jidani”. Şi uniforma lui Ruppert o îngrozea, aşa că, în tot mai scurtele răstimpuri pe care şi le petrecea acasă, bărbatul se grăbea să-şi scoată hainele militare şi să se îmbrace în halatul de casă ori în straie civile (de cea mai bună calitate). Aşa cum a spus Esther, Ruppert n-avea prieteni, dar salonul din luxoasa sa reşedinţă era frecventat de tot felul de oameni de cele mai diferite profesii. (De pildă, într-o fotografie luată în vila locuită de Al Nouăzeci şi optulea, scribul l-a identificat pe poetul şi medicul Gottfried Benn, aflat, desigur, în uniformă. Trecut în categoria „personajelor negative” de către Carl Zuckmayer în Raportul său secret pus la dispoziţia oficialităţilor americane doritoare să afle pe cine vor putea conta după terminarea războiului, mai târziu, Benn va adopta strategia care s-a dovedit câştigătoare şi în cazul fostului ministru Speer, aceea de a-şi accepta o parte din vină.) Nici când au început să apară în casa lor şi personaje foarte sus-puse, generali, miniştrii, bancheri – unii în uniforme, alţii în civil cu sau fără banderola roşie cu zvastică pe braţ – Esther nu s-a liniştit. Poate ceva mai târziu, când au fost des vizitaţi de Speer, un „diavol cu faţă umană, care vede doar ceea ce vrea să vadă”, după cum el însuşi avea să declare chiar şi după ce-şi va ispăşi cei douăzeci de ani de detenţie la Spandau. („Dar şi spune doar ceea ce vrea să spună”, gândea Esther, fără a avea curajul să-şi mărturisească temerile nici în faţa soţului ei.)

Clopotul de sticlă o ferea de frig, dar zvonurile mereu mai cumplite tot îi parveneau. Nu, sentimentul că s-ar afla în siguranţă nu i-a mai revenit niciodată, dimpotrivă, un presentiment tot mai puternic i s-a cuibărit ireversibil în suflet. Doar oboseala aceluiaşi sentiment o mai apăra.

– Oricum vor continua lucrurile, ceea ce mă aşteaptă e scris fără scăpare! Şi nu pentru mine îmi este frică, ci pentru copii! Mai răbufnea ea din când în când. Atunci, Ruppert se scula şi pleca la Club.

Pentru Hitler, Speer a fost cu adevărat un geniu: cu toate că războiul mergea tot mai prost pentru Reich, iar spionajul aliaţilor îşi făcea din plin datoria, fabricile de armament fiind bombardate punctual şi sistematic, producţia manageriată de ministru, în loc să scadă, creştea. Hitler era convins că va apuca să aibă în curând şi „arma minune” care va întoarce soarta războiului. De aceea, Speer era şi mai puternic. Tot mai puternic. Pentru mereu mai mulţi comandanţi militari şi înalţi demnitari, „arma minune” constituia ultima nădejde. Iar Speer părea chipul acestei nădejdi. Ceea ce n-a putut decât să-i crească şi lui Ruppert cota.