În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Există mâncăruri ciudate care nu pot fi consumate pe săturate: dacă iei o lingură din aceste produse în gură, te strâmbi de neplăcere şi cu siguranţă că nu-ţi mai vine să consumi în continuare. Dar deja peste câteva clipe puţinul pe care l-ai mâncat cere şi restul şi te apucă o poftă nebună după felul pe care l-ai refuzat cu scârbă. După un timp nu mai rezişti şi mai iei o lingură. Din nou simţi gustul acela neplăcut şi din nou dai farfuria cu hotărâre la o parte. Dar în scurtă vreme o doreşti iarăşi. Poolo era asemenea unor astfel de mâncăruri exotice: nu-l suportam, dar mi-era dor de el deîndată ce ne despărţeam.
Şi, în momentele în care prezenţa lui mă rănea până la durere, trăiam convingerea că Lia a murit pentru că nu am mers la timp cu ea la un medic, amânând şi neobosindu-mă să fiu atent la starea ei, învinuind-o mereu că simulează pentru a mă îndepărta de Poolo. (Dar oricât de atent aş fi fost, aş fi avut ce observa? Nu ştiu.) La început n-am dus-o la doctor pentru că am plecat cu Poolo prin ţară, apoi am tot amânat. Când nu s-a mai putut şi a fost supusă unui consult mai serios, totul a fost deja tardiv. Practic, îmi ziceam, tot Poolo a omorât-o şi pe ea. Direct s-au indirect, pentru a mă păstra. Diavolul n-a cruţat pe absolut nimeni din cei ce mi-au stat vreodată în preajmă.
4
Revenirea lui fu cu atât mai deplină. Stătu mult în baie, aproape că ar fi vrut să nu mai iasă niciodată de sub duşul fierbinte şi, în timp ce apa se scurgea pe trupul său, care acum i se părea vlăguit şi abject, îşi spunea mereu că ăsta nu poate fi decât sfârşitul lumii din moment ce femeia a acceptat totul atât de resemnată − ăsta e cuvântul − lipsită de orice sentiment. Probabil că ea, în calitate de medic, ştia că odată cu încetarea experimentului, în clipa în care moartea îşi va reprimi drepturile fireşti, el va înceta să mai fie, deşi poate că el este deja mort de mult şi doar experimentul acela îl mai ţine în mod formal şi artificial printre cei vii. Şi atunci moarte erau şi infinitele lumi conţinute decare tot vorbea Poolo. Dar chiar dacă va muri abia diseară − probabil că femeia ştia prea bine acest lucru în calitate de medic al lui −, poate că ea înţelegea jurământul hipocratic în
accepţiunea de a oferi totul bolnavului şi prin acest supliment…
Se înfăşură într-un prosop şi reveni în încăpere.
— Ştiai că am să mor peste câteva ore şi ai vrut să-i satisfaci condamnatului ultima dorinţă?
Femeia dormea ghemuită pe canapeaua aceea incomodă. O acoperi cu o pătură şi reveni în baie. Se bărbieri îndelung şi cu migală. Se îmbrăcă în cele mai bune haine pe care le avea. Pierdu multă vreme cu alesul cravatei. Nu-şi găsi butonii, unul dintre ei dispărând probabil în debaraua visată. Ieşi să mai facă o cafea.
Deşi era încă foarte devreme, prin ferestrele bucătăriei şi ziua începea să se îmbrace în haine de seară. Solemnitatea pe care o resimţi îl făcea să fie din nou nervos.
Reveni cu cafelele, se aşeză într-un fotoliu şi şi-o bău pe a sa dintr-o înghiţitură. Apoi privi femeia cum doarme, neîndrăznind s-o trezească. Ceasul cu pendulă de pe peretele din spatele său îi bătea insuportabil la ureche şi, deşi era încă prea devreme, nu mai avea răbdare, voia să ajungă la Institut.
Se sculă cu gândul să plece, dar văzu prin fereastră cum înserarea bruscă se transformase în ploaie, reveni să caute în debara o umbrelă şi, trecând din nou prin faţa femeii adormite, se răzgândi.
O mângâie uşor pe frunte, apoi începu s-o sărute. Ea părea să nu fie trează, dar parcă nici nu dormea. O luă atunci brutal şi o iubi cu furie şi pentru că ea continua să fie docilă, o strânse de sân până o auzi strigând. Da data asta uşa cea mare nu se mai deschise pentru el şi nici ploaia de meteoriţi nu se mai repetă. Totul nu fu decât un zvâcnet tragic, un minut disperat. Poarta cea mare rămăsese tot timpul zăvorâtă şi el se furişă înapoi în lumea concretă printr-o uşiţă lăturalnică care stătuse mereu crăpată, zbătându-se în ţâţâni.
Când ieşi, femeia continua nici să doarmă, nici să fie trează, ghemuită pe canapeaua incomodă pe care el niciodată nu s-a putut odihni.
Strada îi adusese o oarecare eliberare. Căută un taxi dar nu găsi niciunul. În staţia din colţul străzii, lumea aştepta o maşină liberă care întârzia să vină.
Dacă populaţia fusese într-adevăr anunţată de încetarea experimentului, oamenii se comportau în orice caz de parcă nu s-ar aştepta nimic deosebit peste câteva ore, constată uimit bătrânul. Retraşi sub o poartă, grupuri de bărbaţi erau preocupaţi de transmisia unui meci la aparatele lor cu tranzistor! Nu se întâmpla nimic.
După vreo zece minute bătrânul se convinse că nu are nicio şansă să găsească o maşină. înjură în gând, dar n-avea de ales. Pe jos va trebui să facă vreo trei sferturi de oră. Spera ca măcar să nu se stropească prea tare. Să schimbe două tramvaie n-avea niciun chef, mai ales că nici astfel n-ar fi fost scutit de o bună bucată de drum de mers pe-jos. „Muzica stelelor” îl însoţea obsedant.
