În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(27) Cartea de la Neptun, a treia întâlnire a scriitorilor din toată lumea
În primul rând aş vrea să vă spun că, după părerea mea, scopul pentru care ne-am adunat aici este mai puţin pragmatic, cum ar părea la prima vedere. Mă bucur foarte mult că sunt aici, mă bucur foarte mult că văd anumiţi prieteni din Franţa, din Germania, din Bucovina sau din Moldova, din România, oameni pe care îi văd la fel de rar ca şi pe cei de afară. Şi cred că acesta este sensul colocviului, pentru că mi s-a spus că e inutil, poate, să venim noi cu idei de pace în legătură cu Kosovo. Eu cred că la fel de inutil e să venim şi cu idei în legătură cu viitoarea şi cu adevărata scară de valori a literaturii române. Pentru că noi nu o vom putea influenţa aici, decât cel mult la o cafea, unde unul spune un banc bun şi, eventual, un critic, după aceea, îl va aprecia mai mult. Lucrul cel mai important este că ne vedem, că stăm în hol împreună, că apucăm să stăm de vorbă. Căci acesta este marele câştig: oamenii din aceste locuri, care îşi duc dorul ani de zile, pot, în sfârşit, să stea de vorbă. În fond, este o problemă de comunicare, aşa cum sunt arta şi scrisul în sine, Chestiunea aceasta de comunicare cu care ne confruntăm noi astăzi este poate cea mai gravă, mai gravă, poate, decât problema economică, mai gravă decât problemele politice şi mai gravă decât vicisitudinile care ne strivesc tot timpul. Am ajuns acolo încât avem foarte puţine exemplare dintre cărţile proprii la dispoziţie, şi, chiar dacă le dai cu eforturi unui confrate – şi n-o spun cu ipocrizie, şi eu fac de multe ori la fel – aceste cărţi nu ajung să fie citite. Pentru că nu mai avem timp, pentru că nu mai avem disponibilitate, pentru că s-a rupt ceva între noi, şi acesta mi se pare lucrul cel mai grav, mult mai grav decât toate celelalte. Sigur că toţi scriitorii şi toţi artiştii au caractere accentuate. Fiecare dintre noi este cel mai important. Eu cred că doar asemenea convingeri ne fac să mai putem să şi scriem. Trăim printre atâtea mizerii, le depăşim zilnic, cărţile nu ne mai aduc bani, nu ne mai aduc nici un fel de câştig şi totuşi continuăm să scriem. Îmi aduce aminte, am povestit astăzi unui confrate, că fiul meu era mic, stătea la mine în braţe şi eu băteam la maşina de scris. După câteva zile, m-a întrebat: „Tată, de ce spui tot timpul că nu avem bani pentru aia şi pentru aia, şi toată ziua baţi la maşină? De ce nu baţi mai bine cuie?” Şi a avut perfectă dreptate, în felul lui, pentru că, de obicei, copiii sunt mai pragmatici decât artiştii. Suntem aşa cum suntem şi, deşi săraci, cu pantalonii rupţi şi cu coatele cârpite, ne credem foarte importanţi. Ambiţia că putem schimba faţa lumii este o dovadă, dacă vreţi, că suntem bolnavi. Dar este şi o boală foarte frumoasă care, sunt convins, chiar dacă nu se observă, este cea care duce lumea înainte. Acesta este lucrul pe care mă încăpăţânez să-l cred, chiar dacă, la o adică, poate fi numit şi paranoia. Există aici, pentru că suntem la întâlnire cu românii de pretutindeni, o diasporă exterioară, există şi o diasporă interioară, nu-mi aparţine expresia. A rostit-o cineva cu mult înaintea mea, aici. În această diasporă interioară noi ne aflăm la fel de singuri precum se află şi confraţii noştri de afară. Sigur şi diaspora aceasta, exterioară, este de mai multe categorii. Doamna Ana Blandiana spune că e păcat că n-au venit scriitorii germani pe care îi cunosc şi care sunt, într-adevăr, nişte oameni deosebiţi, capabili să ne traducă în limba germană cărţile. Dar scriitorii germani şi-au găsit o patrie în limba germană, chiar dacă nu şi-au pierdut apartenenţa şi prietenia faţă de noi. Noi, ceilalţi, suntem captivi în limba română, suntem obligaţi s-o slujim aşa cum putem şi să ne slujim de ea aşa cum putem.
Deci există această diasporă, pentru că, în fond, fiecare scriitor este singur. de aceea, mie nu îmi este foarte frică de temele care s-au discutat aici, nici de computer, nici de internet şi nici de celelalte. Singura deosebire care există între noi şi omul de acum 2.500 de ani o constituie deosebirea dintre posibilităţile tehnice. Pentru că nimeni dintre noi, oricât ar fi de paranoic, tot nu va putea pretinde că e mai deştept sau mai moral decât, să zicem, Platon. Dar are posibilitatea de a face mai mult rău decât un tiran de acum 2.500 de ani. Aceasta este singura deosebire. Cred că vor fi noi posibilităţi de exprimare, vor fi noi posibilităţi de stocare. Dar intimitatea scrisului va rămâne, indiferent că o faci cu creionul, că o faci cu stiloul sau că o faci pe computer. Nu acesta mi se pare cel mai mare pericol în clipa de faţă. S-a vorbit aici despre televiziune, televiziunea la ora actuală, având cea mai mare forţă de influenţare a populaţiei. Televiziunea sacralizează sau desacralizează un personaj. Am avut prilejul de a lucra în televiziune câţiva ani şi mi-am dat seama că orice aş scrie, nu voi putea ajunge să concurez vreodată cu un VIP reporter al unui post de televiziune dintr-un orăşel de provincie. Pentru că acela intră cu totul în casa oamenilor, fiind cunoscut şi de copil, şi de bunică, şi de toată lumea. Televiziunea noastră ar putea să facă numai un singur lucru şi mă refer numai la televiziunea publică, nu la televiziunile particulare care fac ceea ce fac. Televiziunea publică ar putea să ajute la stabilirea unei eventuale scări de valori, ar putea să realizeze nişte emisiuni culturale care să fie apte de a scoate publicul nostru din inerţia pe care o trăim mereu de 20-30-40 de ani.
Aceleaşi lucruri le vedem la emisiunile culturale şi astăzi. Acelaşi lucru îl vedem şi în educaţia copiilor de astăzi. Eu am fost acum vreo două săptămâni prezent la o lecţie deschisă dintr-o şcoală, unde o profesoară a fost extraordinar de lăudată pentru că a ţinut o oră în care copiii repetau papagaliceşte ceea ce au avut de învăţat vreo şase luni. Şi ştiau fiecare amănunt despre ce a vrut să spună scriitorul, cutare sau cutare lucru. Nu mi se pare viabilă propunerea că n-ar trebui să intrăm în manuale. Ba eu cred că literatura bună trebuie să intre în manuale, întrucât marea majoritate a populaţiei cu asta rămâne, cu ceea ce învaţă în şcoală. Acolo, omul îşi face cultura, acolo are încă timp să citească. Dar cred că ar fi foarte important dacă, în sfârşit, am scăpa măcar de o parte dintre scriitorii care nu ar trebui să fie în manuale. Şi ceea ce este mai grav, ar trebui să scăpăm de modul de abordare a literaturii, care este absolut îndobitocitor pentru copii. Noi îi îndepărtăm de literatură, nu-i apropiem, prin ceea ce se face astăzi la clasă. De altfel, în şcoală, se mai petrece un lucru foarte primejdios: cultivăm tabu-uri. Asta o simţim de foarte multe ori, o simţim şi în discuţiile de genul acesta, în simpozioane. Valori paradigmatice ale unei culturi devin nişte statui închistate, zeităţi. S-a vorbit aici despre reprezentarea la centrele culturale şi la ambasade. Vreau să vă mărturisesc că ambasadele pot să facă mai multe lucruri decât s-a spus aici. Sigur, e adevărat că un centru cultural nu are voie să facă niciodată comerţ, nici măcar cu cartea. Dar o ambasadă poate să facă foarte mult pentru cultura ţării pe care o reprezintă. Vă dau numai două exemple: am reuşit, nu ştiu ce s-a întâmplat după plecarea mea, să duc în Germania, în două mari librării din două oraşe diferite, în care există multă populaţie românească, carte românească spre a se vinde la preţuri germane.
Vreau să vă spun însă şi altceva: se poate face ceva şi mai important şi care nu ţine neapărat numai de literatură. Am reuşit să adun în Germania un complex de galerii care să găzduiască arta românească acolo şi care s-o vândă. În felul acesta, puteau să fie văzuţi în Germania foarte mulţi expozanţi. S-au tot anunţat, s-au tot adunat alte şi alte galerii. Deci, o ambasadă ar putea să facă foarte multe lucruri şi ar putea să adune personalităţile culturale în jurul ei. Vreau să vă spun că atunci când am ajuns în Germania, pe calculator era un singur scriitor român din Germania, care din păcate nu mai trăieşte şi care se numea Marius Oniceanu de Veneşia Clopoceanu. Opera era pe măsură, a fost editată în România de către Fundaţia Culturală Română. Am adăugat pe calculator foarte multe personalităţi şi scriitori din Germania; nume ce au dispărut odată cu plecarea mea de acolo, după câte mi s-a spus. Nu trebuie să credem că nu se poate face mai mult. Socotesc că şansa scriitorului român, la ora actuală, este mult mai mare decât se crede, decât se bănuieşte. Şi am să vă spun un lucru de care sunt convins: noi trecem printr-o perioadă economică îngrozitor de grea, trecem printr-o criză politică îngrozitor de grea, şi nu în ultimul rând, criza morală. Întotdeauna, în asemenea perioade, scriitorii au fost acei purtători de speranţă. Chiar şi în timpul dictaturii, scriitorul a avut un statut privilegiat prin aceea că el era cel care ducea speranţă către ceilalţi cetăţeni. Cred că în aceste perioade foarte grele, ne întoarcem nu numai la cele sfinte, ne întoarcem şi la artă ca la o speranţă. Şi mai cred că acest moment greu, foarte greu şi dureros este, paradoxal, un moment fast pentru cultura română.
(Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 1999.)
