29. Cu conştiinţa împăcată
– Ia-mă pe după umeri, i-a spus ea, nu vezi cât mi-e de frig?
El avea într-o mână umbrela şi în cealaltă geamantanul. Cum s-o ia pe după umeri, mai ales că era convins că ea nu aspira decât la un gest tandru, ba chiar la astâmpărarea hormonilor?
– Ia-mă pe după umeri, i-a spus ea, nu vezi că dârdâi?
Când ai ambele mâini ocupate, n-ai cum să o mai iei după umeri! Păi, acesta-i un lucru atât de evident, încât nici n-ar trebui să-l mai subliniezi.
– Ia-mă pe după umeri, i-a spus ea, nu vezi că am îngheţat?
În vocea ei se simţea enervarea. Ceea ce era profund nedrept: cu mâna stângă, el îi ţinea umbrela deasupra capului, protejând-o, iar cu dreapta căra imensul geamantan plin cu lucrurile ei. Păi, n-avea nici el decât două mâini!
– Ia-mă pe după umeri, mai auzi el din sloiul de gheaţă ce se târa alături de el. Şi era o adevărată dojană, un protest, o invectivă.
Ceea ce zău că nu a fost un lucru drept: el continua să o protejeze cu umbrela şi să-i care lucrurile, chiar şi când n-a mai ieşit nici un sunet din nămetele de lângă el.
30. Schela
– Să-ţi intre bine în cap! Trebuie să vezi viaţa ca pe o construcţie: cum o clădeşti, aşa o ai! I-a tot repetat taică-său. Să-ţi intre bine în cap!
Şi i-a intrat bine în cap.
Păi, ca să ridici o construcţie, îţi trebuie o schelă. Care nici ea nu necesită puţin lucru. Micuţul Julius, adolescentul Julius şi, apoi, adultul Zimberlan, dr. Julius Zimberlan, au reuşit să conceapă schela cea mai schelă din câte s-au văzut în tot ţinutul. Oamenii veneau, o priveau şi dădeau din cap admirativ. Au apărut chiar şi două informaţii în ziarul local în legătură cu minunata schelă multifuncţională a lui Julius Zimberlan: un reportaj şi un interviu chiar cu personajul nostru.
Din păcate, cu un renume consolidat şi în plină glorie, Dr. J. Z. s-a pomenit că i-a sunat sorocul. Aşa că a murit. Aşa că schela, formidabila schelă, nu mai sprijinea nimic.
Până la urmă, au demontat-o. Nu se ştie nici unde au dus-o, nici ce s-a întâmplat cu materialele. Mai bine să nu ne batem capul cu aceste amănunte!
31. Să fii conştient că nu eşti indispensabil pentru rotirea pământului în jurul soarelui
Câteodată, după ce a trecut binişor de treizeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) a început să-şi pună marile întrebări (mai ales când afară se înnoura). De pildă, gândea ea în asemenea cazuri, ce s-ar alege de bieţii ei copilaşi dacă ea ar fi călcată de tren ori de i-ar cădea o cărămidă în cap în plină stradă. Mai ales această ultimă eventualitate o agasa tot mai mult.
Câteodată, după ce a trecut binişor de patruzeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) se întreba uneori (mai ales când cerul se întuneca) cum s-ar desfăşura nunţile bieţilor ei copii dacă ea ar fi călcată tocmai atunci de tren ori de i-ar cădea o cărămidă în cap în plină stradă. Să se amâne festivităţile atât de mult aşteptate şi, mai ales, atât de costisitoare?
Câteodată, după ce a trecut binişor de cinzeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) se întreba dacă va mai apuca să-şi vadă nepoţii crescând. Nepoţii care o iubeau atât de mult.
Câteodată, după ce a trecut binişor de şaptezeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) se întreba tot mai des ce se va alege din toată agoniseala ei (plus fabuloasa moştenire neaşteptată de la unchiul Bruno). Cum se vor descurca ai ei cu o avere atât de însemnată?
După ce a împlinit nouăzeci şi opt ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) avu o iluminare: se pare că nu eşti indispensabil pentru rotirea pământului în jurul soarelui, la fel cum nici pentru tocarea fabuloasei averi neaşteptate moştenită de la unchiul Bruno; şi chiar şi nepoţii pot să-şi aştepte propriii lor nepoţi în lipsa ta. Revelaţia aceasta o linişti întru totul. Aşa că muri.
32. Clădirea de pe două străzi paralele
Mama a scris: „«Casa Roco» are intrarea principală pe strada Roco, dar şi o altă poartă la fel de impozantă pe artera paralelă, strada Ocor. Aşa că, deşi vieţuiesc în acelaşi corp de clădiri, locatarii poartă în actele de stare civilă două adrese diferite. Ceea ce i-a atras atenţia mamei a fost marea zarvă de pe strada Roco, cu ocazia nunţii fiicei notarului Brum cu fiul colonelului Ruth, în acelaşi timp cu acordurile solemne ale marşului funebru ce se auzeau venind din spatele impozantei porţi de pe strada Ocor. (În aceeaşi zi şi începând cu aceeaşi oră, printr-o coincidenţă stranie, fusese programată şi înmormântarea cu onoruri militare a deputatului Wagner.)
Iniţial, s-a încercat o rezolvare amiabilă a celor două evenimente, în sensul de a fi amânat măcar cu câteva ceasuri fie plecarea alaiului nunţii, fie cortegiul funerar. Însă, cu toată bunăvoinţa, situaţia s-a dovedit fără ieşire: programarea pas cu pas a nunţii fusese stabilită cu multe luni înainte şi să o schimbi – preotul, corul, fotograful, televiziunile, restaurantul, bucătăria, orchestra etc., etc. – era de neconceput. La fel de de neconceput a fost şi modificarea orarului înmormântării deputatului Wagner, – Dumnezeu să-l odihnească! – preotul, corul, fotografii, televiziunile, plutonul chemat să execute salvele în aer etc., etc.
Aşa că, pe cale amiabilă, pe strada Roco a ieşit alaiul cel vesel, iar pe strada Ocor a ieşit tristul cortegiu funerar. Ambele în acelaşi timp. Iar muzicile s-au suprapus atât de armonic, încât dr. Frank, cunoscutul compozitor, a prezentat, două luni mai târziu, Rapsodia numărul opt, cunoscută şi drept Rapsodia Roco – Ocor.
Concertul s-a bucurat de un binemeritat succes“.
Cel puţin aşa şi-a imaginat şi a scris mama şi n-avem nici un motiv să ne îndoim că ar fi fost aşa.
