Încadratori ai vechiului București: Roemerii

Una dintre meseriile urbane practicate în vechiul București a fost aceea a înrămării tablourilor și fotografiilor, profesiune executată de către un încadrator, care supraviețuiește de altfel, până azi.

Printre puținii cercetători ­care au semnat studii privitoare la această meserie se numără istoricul de artă Petre Oprea. Acesta a publicat un articol dedicat ramelor de tablouri folosite între secolele XIX-XX, interval care ne interesează și pe noi. Restrângând considerabil interesul asupra ramelor pentru lucrările de șevalet ale unor pictori precum Aman, Tattarescu, Grigorescu, Andreescu, Luchian ș. a. maeștri ai artei moderne românești, Oprea nu uită să precizeze și câteva detalii de context. De pildă, aflăm că rama era denumită, pe atunci, și cadră sau pervaz. Pe lângă funcția estetică, rolul pervazului era acela de a izola lucrările, expuse în trecut foarte aproape una de cealaltă. Nu doar artiștii, ci și colecționarii au dezvoltat un interes aparte pentru un anumit tip de ramă sau pentru un anumit încadrator, precum Nicolae Grigorescu pentru Florian.

Dar cum rămâne cu restul obiectelor bidimensionale care trebuiau înrămate, precum fotografiile, cărțile poștale sau chiar broderiile? Privind imaginile de epocă care surprind interioarele muzeului Nicolae Minovici, în Camera fetei, putem observa o serie de broderii înrămate, o parte dintre acestea provenind din atelierul „La rama de bronz”.

 

Ramele cu margine îngustă și poleită sunt decorate în relief cu o variație a motivului funiei. Acestea încadrează broderiile bogate, realizate pe pânză subțire, care amintesc de ornamentația costumului cu influențe domnești din Argeș și Muscel. Pe spate, ramele păstrează până astăzi câte două ștampile: prima prezintă firma lui Roemer, iar cea de-a doua, data înrămării, după cum urmează:

 

1. „Ernst Roemer/ Magasin și Atelier de Rame și Articole de Galanterie/ LA RAMA DE BRONZ/ București Strada Carol I 20 / Fondat la anul 1855”; 2. „Ernst Roemer/ 6 NOE. 1910”.

 

 

 

Magazinul se afla așadar în strada Carol I. Să nu ne înșelăm, însă: este vorba de actuala stradă Franceză, situată în centrul istoric al capitalei, și nu de Bulevardul Carol I. Consultând Anuarele Bucurescilor pe anii 1885-1898, constatăm că magazinul lui Ernest Roemer se număra printre cele de galanterie până în 1893, an în care acesta este încadrat rubricii fabricanților de galerii, rame, pervazuri și tablouri. Sesizăm, așadar, o recunoaștere a specializării sale, chiar dacă magazinul va continua și comercializarea și repararea articolelor de galanterie. Până la finalul secolului al XIX-lea, adresa magazinului s-a aflat în strada Carol I Nr. 24. Începând cu 1890, acesta putea fi găsit la nr. 20 al străzii.

Fondat în 1855, magazinul era dotat cu un atelier de producție propriu pentru rame din bronz și lemn sculptat pentru fotografii și tablouri. Totodată, aici se putea găsi „un bogat asortiment de articole de galanterie și broderie”, precum: „paniere de perete, paravane, portmontre, portofoliuri [sic], port-tabacuri și port-monede”, cutii și suluri pentru bijuterii și argintărie, cutii și suluri pentru planuri de moșii și alte lucrări de lemn și carton, în catifele, mătase, piele și pânză englezească, cartoane (paspartuuri) pentru desene. Totodată, atelierul oferea reparații „cu prețuri modeste”.

În presă, întâlnim detalii despre magazin până în perioada interbelică. De pildă, în 1934, sesizăm că adresa vechiul magazin de tablouri și rame se află în Str. Carol 16, în preajma Poștei Centrale, acesta purtând un alt nume – Michelangelo – poate pentru a atrage mai mulți artiști plastici. În 1939, citim într-un anunț de la mica publicitate despre „Cel mai mare și asortat magazin cu rame” unde „se montează broderii naționale”.

 

 

Oscar Roemer este un alt încadrator care și-a desfășurat activitatea la jumătatea secolului al XIX-lea (în 1850, după cum precizează într-o reclamă). La finalul acelui veac, încadratorul putea fi găsit în strada Carol I la nr. 30 (respectiv, nr. 26 din 1890), vizavi de biserica Sf. Dumitru. Noul magazin era „asortat cu diferite rame și pervazuri pentru încadrat fotografii și tablouri precum și un atelier pentru lucrări de galanterie în piele, catifea, plușuri etc”. Se mai puteau găsi aici „diferite obiecte de piele, plușuri și în lemn sculptat pentru cadouri de sărbători”, cât și oglinzi pictate pentru toalete. Atelierul repara evantaie și orice lucru de galanterie „cu prețurile cele mai modeste”. Nu lipseau nici ramele de bronz, asemănarea între produsele oferite și chiar a numelui sugerându-ne o posibilă familie de comercianți. Din anii 1920, atelierul era mutat în strada Bateriilor nr. 13. Ultimele mențiuni în presă apar în 1941.

Nu în ultimul rând, din 1925, un alt magazin de rame, aparținând Succesorilor Roemer (așadar o a doua generație a familiei), putea fi găsit în Calea Victoriei 112, lângă Biserica Albă. La finalul aceluiași an, cronicarul de artă Ștefan Nenițescu semnala faptul că „o sală cu totul nouă” găzduia expoziția de caricaturi a artistului grafician Aurel Jiquidi. Deși a încercat să își extindă raza de activitate, deschizând o sală de expoziții cu scopul comercializării operelor de artă, atelierul a avut o durată efemeră, funcționând la această adresă până în 1930.

Acest mic istoric pune în ramă activitatea care traversează jumătatea secolului al XIX-lea către perioada interbelică a unor comercianți aproape uitați, aparținătorii unui București multietnic pierdut. Produsele de galanterie precum și ramele comercializate de către Roemeri corespundeau noilor gusturi și cerințe manifestate de către locuitorii capitalei și nu numai începând cu secolul al XIX-lea.

Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf Nicolae Minovici, secția Antropologie Urbană, Muzeul Municipiului București

Surse:

Anuarele Bucurescilor pe anii 1886-1898, 1906

George Potra, Bucureștii de ieri, Vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1990

Lelia Zamani, Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București, Editura Vremea, București, 2009

Mica publicitate din Adevărul, Curentul, Dimineața, Rampa, Universul

Petre Oprea, „Contribuții la istoricul ramelor de tablouri în țara noastră (secolele XIX-XX)”, în Prospectări în arta românească XIX-XX, Editura Litera, București, 1973

Ștefan. I. Nenițescu, „Cronica artistică. Nouă grafică românească”, Adevărul, decembrie 1926