Alexandra, soția lui Helmuth Dukadam, a postat un mesaj emoționant pe pagina de Facebook pe care o administrează. Femeia care i-a fost alături lui Helmut încă din 2007 a descris ultima zi din viața marelui portar.
Totodată, ea acuză indirect sistemul medical din România, pe care-l consideră responsabil pentru dispariția prematură a soțului său.
„1 decembrie 2024…
Ultima zi in care eu si Helmut ne-am spus ,,Te iubesc”…
Ma trezesc dimineata, il sun de doua ori. Imi raspunde abia a treia oara pe motiv ca ar fi dormit si nu a auzit telefonul sunand. Ciudat. Nu mai am rabdare si plec, desi stiam ca voi ajunge cu mult inaintea orelor de vizita. Parchez masina la doua stradute de Spitalul Militar. Intru sa-i iau un cappuccino, ca prea sorbise cu pofta cu o zi inainte din al meu. Iau si cateva portocale mari, frumoase… cum ii placeau lui.
Stau o vreme la intrarea in sectia de Neurochirurgie cu cafeaua in mana pentru ca nu raspunde nimeni. Intr-un tarziu, apare o asistenta care nu imi permite accesul pentru ca il pregatesc de RMN. Ii spun sa ia macar cafeaua si sacosa. Le ia, intra, usa se inchide si eu raman in holul friguros in asteptare. Dupa un timp, apare doamna si imi spune sa merg in cladirea alaturata sa semnez acordul pentru RMN si fisa de alergii.
„Imi ridic semne de intrebare, dar refuz sa gandesc”
Imi ridic semne de intrebare, dar refuz sa gandesc. Semnez ce e de semnat, un medic tanar vine sa-mi comunice ca il vor duce in Terapie Intensiva, moment in care apare targa cu care e transportat. Ii spun medicului cu vocea ridicata ca merg cu el, orice ar fi, sa nu incerce sa ma opreasca, moment in care Helmut deschide ochii si ma cauta cu privirea pieduta. Fac doi pasi pana la el, il mangai pe fata si ii spun sa stea linistit ca totul va fi bine. Targa e pusa in miscare, eu ma tin dupa ei. Traversam aleea, intram in cladire. Ei intra in lift, eu alerg spre cealalta intrare, cu speranta ca voi putea intra pe acolo, dar ma izbesc de aceeasi usa inchisa. Panica pune stapanire pe mine si izbucnesc intr-un plans isteric. Il sun pe dr. Badiu. Nu ma intelege ce spun. Incerc sa fiu coerenta si imi spune ca incearca sa afle ce se intampla. Il sun pe Dr. Nastase in a carui grija a fost internat la Neurochirurgie. Nu raspunde. Si de un an incoace, nici nu i-am auzit vreodata vocea.
Sunt invitata in salonul pe care l-a ocupat in ultimele zile pentru a-i strange lucrurile. Toate ramasesera asa cum au fost cu o zi inainte. Papucii langa pat, bluza de pijama lasata la intamplare pe pat, cateva materiale medicale pe noptiera, alaturi de cafeaua pe care i-o adusesem. Strang totul pierduta, iau pe mine hanoracul lui albastru, inghesui totul in doua pungi si merg spre masina, cu mintea ca intr-un vortex. Ma intorc in curtea spitalului cu masina si o parchez langa cladirea care-l tine captiv intr-un pat de terapie intensiva.
„E obosit. Are dureri cumplite”
Incep sa primesc informatii vagi. E obosit, are dureri cumplite. Fara probleme la ecocardiografia de cord, fara probleme la CT-ul la cap, suspiciune de infectie, neobservata la imagistica.
Urc sa vad ce se intampla. Imi dau voie sa-l vad. Este extrem de agitat si delireaza. Il intreb daca stie cine sunt. ,,da, mama”. Incerc sa-l linistesc, fara succes. Ii spun ca totul va fi bine, ca sunt cu el, ca il iubesc. Il intreb daca ma iubeste si imi spune uitandu-se in ochii mei ca da.
Trebuie sa ies, desi nu voiam. Ma instalez in masina cu ochii atintiti la fereastra ce dadea spre sectie. Vin prietenii nostri, doar pentru a-mi fi alaturi, caci noi nu puteam face nimic.
Va fi indus in coma.
Noaptea se asterne tacuta peste zbuciumul din sufletul meu si peste mintea mea care refuza sa gandeasca, de teama sa nu constientizeze gravitatea situatiei…
La multi ani, Romania, dar
fa-te bine, ca pentru unii… este oricum prea tarziu…”, se arată în postarea de pe pagina de Facebook, „Fan Helmuth Dukadam”.
Helmuth Dukadam, eroul de la Sevilla
Helmut Duckadam a intrat în Cartea Recordurilor și în istoria fotbalului, în finala Cupei Campionilor din 1986, câștigată de Steaua cu Barcelona, după ce a apărat 4 lovituri de departajare.
A fost 0-0, după 120 de minute și s-a trecut la executarea loviturilor de la 11 metri. Lăcătuș și Balint au marcat atunci pentru Steaua, iar Duckadam a apărat 4 penalty-uri. Astfel, s-a consemnat cel mai mare succes din istoria fotbalului românesc.
Mare portar și nu doar în finală. Tremur și acum când îmi aduc aminte, exact ca atunci în momentul tragerilor de la unșpe metri. Toată echipa era puternică la vremea aceea, iar atunci era nevoie de un erou.
Cât despre spitalul militar, sunt medici și medici, păcat că marea majoritate așteaptă la bani. Condițiile apoi sunt jalnice, de lumea a treia. Ceea ce a trăit soția marelui Dukadam e de înțeles pentru că neputința ei am probat -o și eu cu cineva drag pe aleile spitalul militar. Se vindecă România, ne vindecăm cu toții .