Tot mai multe state occidentale cochetează astăzi cu ideea interzicerii accesului copiilor la rețelele sociale sub o anumită vârstă. Intenția e bună, eficiența rămâne discutabilă. Interdicția este o soluție administrativă la o problemă culturală și educațională profundă. Practic tragem cu scobitori într-un submarin.
Problema reală nu este existența internetului, ci modul în care l-am lăsat să fie folosit. Începând cu anii ’90, lumea occidentală a ratat o oportunitate istorică: nu am educat tânăra generație să folosească această extraordinară infrastructură ca pe o autostradă către cunoaștere. În lipsa unui proiect educațional coerent, internetul a devenit predominant un vehicul al divertismentului facil.
Consecințele sunt deja vizibile. Scorurile PISA scad, capacitatea de concentrare se erodează, vocabularul se simplifică, iar studiile recente avertizează, pentru prima dată în istorie, asupra riscului ca generația copiilor să fie, în medie, mai puțin performantă cognitiv decât cea a părinților. Este un proces lent, dar clar: o zombificare intelectuală, observabilă social cu ochiul liber.
De aceea, în locul interdicțiilor, propun o soluție structurală și curajoasă la nivel european:
obligarea platformelor de socializare ca, la fiecare cinci minute de scrolling, utilizatorul să fie expus timp de 30 de secunde la conținut educațional, adaptat vârstei sale. Nu propagandă. Nu moralism, ci cunoaștere: științe, umanioare, istorie, logică, limbaj.
Istoria ne oferă un reper esențial. Cealaltă invenție comparabilă ca impact cu internetul, tiparnița lui Gutenberg, a accelerat decisiv Renașterea. A făcut-o posibilă. Direcția a fost dată de universități, de profesori, de exigență intelectuală și de o cultură care a ales excelența în locul comodității. Tiparnița a fost acceleratorul unei opțiuni civilizaționale.
Astăzi, internetul joacă același rol. Poate accelera renașterea sau decăderea. Alegerea nu este tehnologică, ci morală și politică.
România se află într-o poziție rară și privilegiată: are comisarul european pentru educație și, în același timp, un vicepreședinte al Comisiei Europene. Această temă poate și trebuie să fie dusă la nivelul deciziei europene. Nu ca exercițiu birocratic, ci ca proiect de civilizație, care să redea Europein magisterul cultural și tehnologic.
Suntem, așa cum arată limpede și matricea atașată, în fața unei alegeri fundamentale:
între un sistem educațional bazat pe exigență, autoritate intelectuală și științe fundamentale — și unul al laxismului, al pseudoechității și al divertismentului permanent;
între o societate orientată spre producerea de valoare materială și spirituală și una orientată exclusiv spre consum.

Europa nu mai are timp pentru jumătăți de măsură. Dacă nu folosim conștient internetul pentru educație, el ne va folosi pe noi pentru degradare. Decizia trebuie luată acum. Ce propun aici ar fi o revoluție educațională. Domna Mînzatu, aveți cuvântul.
