„Degeaba știi să cânți și să dansezi, dacă nu ai caracter”

Cu un discurs realist, povestește despre formarea ei profesională, relația cu publicul, dar și despre vulnerabilitățile și adaptările care au modelat-o ca artist și ca om. Între cafele cu ginseng și pauze de reflecție, interviul devine o confesiune despre etică, responsabilitate și supraviețuire într-un sistem care cere mult, dar oferă puțin.

Cotidianul: Cine este Anca Rafira Ionel?

Anca Rafira Ionel: Sunt o fată de 25 de ani care a venit la București la 14 ani și am terminat actoria la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”. Sunt o persoană mereu pe grabă.

Totuși, ai și momentele tale de tihnă?

(pe gânduri): Am început să le am de când am început să mai spun și „nu”, dar pentru un actor tânăr este foarte greu să refuze. „Nu-ul” poate să aducă niște pierderi, iar ca actor tânăr îți dorești foarte mult să fii în fiecare proiect. Mai spun „nu” când vine vorba de sănătate, dar, când vine vorba de munca mea, aceasta mă definește în proporție de 80%.

Cum crezi că te percep cei din jur sau persoanele cu care colaborezi mai des?

Un om muncitor și foarte ambițios.

În călătorii mergi?

Foarte rar. Când am fost cu un proiect în Franța, am rugat să pot vizita, timp de o zi, obiectivele de acolo.

Citește și: Ada Galeș: „În România, ai impresia că orice construiești se dărâmă peste noapte și că, în 10 ani, nu s-a schimbat nimic” INTERVIU

De ce ești tot timpul în alertă?

Ritmul, în ultimul timp, este foarte alert și există această presiune de a se dori un actor complet, care să știe să cânte, să danseze și să arate bine, iar asta nu te mai lasă să te concentrezi foarte bine.

Simți că te risipești?

Da, sintagma „actorului complet” te risipește și atunci trebuie să-ți impui o rigoare și mai mare, să-ți construiești un program, iar astfel devine greu să mai spui ce faci în timpul liber. Atunci mă pregătesc să mai fac îmbunătățiri, iar ce am mai învățat din experiențele mele este să reacționez mult mai repede.

Reacționezi sub impuls sau îți mai lași un răgaz de o zi, două? Răspunzi prompt la proiecte noi?

Da. Nu cred că pot lăsa un proiect în așteptare după ce am primit o propunere.

Ai ales actoria de două ori, în două sisteme diferite – Canada și România. Ce căutai prima dată și ce ai simțit că trebuie completat când ai ales UNATC?

Am venit, cumva, din sistemul românesc, dar admiterea în Canada a fost o întâmplare. Am rude acolo și, când am fost la o nuntă, mi-a plăcut foarte mult cum arăta Facultatea de Teatru. Am vorbit cu doamna decan și i-am spus că vreau să urmez actoria acolo. M-am pregătit în clasa a XI-a, singură, nu știam în ce mă bag.

Te-ai integrat rapid în Canada?

Foarte rapid. Ce am încercat să învăț din sistemul educațional din Canada și încerc să regăsesc (pentru că am plecat de ceva timp) este libertatea pe care ți-o oferă sistemul. Profesorii sunt foarte bine pregătiți, foarte siguri și foarte sinceri cu studenții. Acolo am învățat să fiu un om bun. Îmi amintesc când am jucat „Romeo și Julieta” și voiam să impresionez: am decis să stau chiar la balcon și să reconstruiesc scena cu colegul meu, iar propunerea a fost acceptată, fără nicio ezitare. Eram fericiți și nu existau reproșuri din partea profesorilor. Ni se spunea mereu să avem curaj.

Anca Rafira Ionel - actriță FOTO Arhivă personală — Anca Rafira Ionel – actriță FOTO Arhivă personală

În România, în școlile de profil, apar mai des judecățile, iar dacă ai greșit ceva, ți se aduce aminte constant; reproșurile sunt mai frecvente.

Când am mers să dau admitere la UNATC, mi s-a rupt tocul și am bătut un cui în pantof ca să pot continua drumul, asta sigur am învățat în Canada, să-ți continui drumul orice ar fi.

Ești superstițioasă? Se spune că dacă ți se strică ceva pe drum este un semn mai puțin bun.

Nu. Dacă uit ceva, mă întorc din drum; în schimb, cred în întâlnirile de tip sincron și în visele premonitorii. De multe ori anticipez ce se va ivi, inclusiv în viața personală.

Regreți că ai plecat din Canada?

Nu. Acum știu că am un drum de urmat aici. Urmez două mastere în paralel la UNATC.

Cum te-a format școala de actorie din Canada ca mentalitate profesională?

Acolo am învățat partea de device; acolo am auzit prima dată acest termen. Am văzut mult profesionalism și multă tehnică. Acolo am învățat să ajut; în România, când ajuți, ești excepția de la regulă. Este o responsabilitate a actorului față de echipă.

Erau mai multe naționalități?

Foarte multe. Populația Canadei este foarte diversă, am lucrat cu colegi din California sau Bulgaria, profesoarea mea de actorie era chinezoaică. S-a întâmplat să ne simțim ca într-o familie, să simțim că aparținem unei comunități.

Citește și: INTERVIU „Visam să mă fac arab pentru că auzeam de la părinți că arabii au bani și o duc bine” – Vlad Logigan, actor

Cum ai perceput publicul din Canada și cum îl poți defini pe cel din România?

În Canada, publicul este mai deschis și mai înțelegător cu actorii tineri. Veneau la noi și ne întrebau dacă avem nevoie de sponsori sau de spații de repetiții; aici nu se întâmplă așa ceva. O mare diferență dintre Canada și România este faptul că acolo exista un agent în facultate. Eu încă mai am profilul acolo. Agentul m-a sunat chiar o dată și m-a întrebat dacă sunt în București pentru a putea aplica la un casting găsit de el. În Canada, ești pregătit pentru ceea ce urmează după terminarea studiilor.

În biografiile tale profesionale apare des cuvântul „adaptabilitate”. La ce a trebuit să te adaptezi până acum?

La oameni. Acum nu mă mai interesează cum mă percep oamenii și nu mai sunt sfătoasă. Îmi amintesc că aveam porecla „rezolvă tot”, pe care acum am eliminat-o din firea mea. Până la urmă, eu ajung acasă, iar cheltuielile nu mi le plătește nimeni. Înainte mă raportam la oameni „pe grupuri”, acum am înțeles că fiecare om este particular și îl iau ca individ. La master am colegi foarte interesanți și mă bucur mult. Nu mai critic oamenii, nu îi mai disec.

Cum se numesc studiile de master?

„Arta Actorului” și „Studii Teatrale și Performance”. Am aflat foarte multe de la profesorii de la Teatrologie. Am discuții care mă ajută și, chiar dacă citesc multe lucruri pe fugă, acestea rămân în minte.

Ai avut parte de abuzuri?

Aici, la Licență, da; în Canada nu există așa ceva. La vremea respectivă nu le conștientizam și nu mă interesau prea mult. Important este să filtrezi informația.

Lucrezi mult cu tehnica – accente, corp, disciplină. Cum se întâlnesc aceste instrumente cu fragilitatea sau vulnerabilitatea unui personaj?

Aici cred că apare definiția actorului complet. Rolul este lucrat pe procente, viața este 100%. Cum îți construiești rolul de la început, așa îl duci. Ulterior, mai adaugi și alte particularități în spectacol, dar, ca actor, ai foarte mult de lucru în scenă. Acum lucrez la un personaj din Shakespeare și e un alt proces, diferit de Stanislavski. Ca să construiești un monolog shakesperean spargi conveția, totul e mult mai demonstrativ, dar să creezi emoție, publicul face parte din cetate. Pentru mine research-ul și partenerul de joc sunt foarte importanți. Am învățat să folosesc mai mult Michael Chekhov, să nu mă macin pe interior, să mă folosesc și de exterior. Sunt mult mai conștientă, este important să înțelegi ce ți se-ntamplă, nu e totul efemer. Meseria asta e de cursă lungă. Timpul devine o problemă, deoarece acum spectacolele nu se mai realizează în trei luni, ci într-o lună.

Citește și: Povestea unei vindecări făcute cu ciocanul: meșterul Manole Nistor INTERVIU

Câte ore ar trebui să aibă o zi pentru a-i ajunge unui actor?

36 de ore – ca să poată dormi, iar în rest să lucreze, adică în cele 24 de ore. Spun asta precis, pentru că am făcut deja acest calcul.

Ce te mai împiedică să fii actor în România?

Sistemul și lipsa finanțelor. Cine spune că nu își dorește să joace și în teatrele de stat sau naționale minte. Când aud directori de casting spunându-ne că trebuie să ne ocupăm și de promovare și să aducem public, mă gândesc că nu am studiat marketing ca să fac și asta, iar lipsa agenților în România se simte. Ei sunt cei care negociază. Am avut o situație în care mi s-a propus suma de 200 de lei pentru un spectacol întreg. Actorul tânăr spune „nu” la bătaia de joc, iar ce se întâmplă acum cu posturile din teatru, la nivelul Ministerului Culturii, mă face să plâng.

Ai fost actriță la Târgu-Jiu. De ce nu mai ești acolo? A fost o despărțire necesară pentru evoluția ta?

A fost o despărțire necesară pentru sănătatea mea mintală. M-a ajutat să realizez că sunt mult mai puternică decât credeam. Simt că gestionez situații de criză. Mi-am dat seama cât de importantă este familia mea, care m-a sprijinit în alegerile mele. Cred că în școală ar trebui să se învețe cum să gestionezi situații de criză care nu țin de tine, pentru că reacționezi emoțional. Este foarte important ca un artist să nu se simtă complice la ceva ce nu își dorește. Dezvoltarea etică și morală a unui actor ar trebui să fie baza. Degeaba știi să cânți și să dansezi, dacă, uman, nu ești – asta nu îmi oferă siguranță pe scenă și nu îmi inspiră încredere în partenerul de joc. Cred că în teatrele din provincie ar trebui să existe mai multă transparență, însă aceasta lipsește.

Citește și: „Mă emoționează amintirile despre mama. Îmi dăruiesc determinare și forță amintirile despre tata” – Maia Morgenstern INTERVIU

Cine mai învață un actor să-și facă un CV atractiv?

Eu am învățat în Canada, însă într-un CV nu poți cuprinde tot. CV-ul spune foarte puțin despre tine când ești artist, poate doar câteva detalii despre tipologiile pe care le-ai putea interpreta.

Cum arată viața ta acum?

Acum? Foarte bine.

Cum arată o zi foarte bună pentru tine?

Mă trezesc destul de devreme, la 6:00–7:00, chiar dacă dorm puțin. Fac pauze pe parcursul zilei, beau o cafea bună, ies cu prietenul meu, deși destul de rar, pentru că avem programe diferite. În rest, merg mult pe jos, alerg și, de curând, m-am apucat de pilates.

Fără ce nu ai putea trăi?

Fără cafea, fără ceaiuri (sunt obsedată de ceaiuri) și fără probiotice. Nu aș putea trăi fără familia mea. Nu aș putea trăi fără ironie și fără umor negru. Mă distrez foarte mult singură.

Ce dependențe ai?

De teatru și de tren. Mi se pare extrem de simplu să pierd 7–8 ore într-un tren, și să lucrez de acolo.