PATRU ANI DE RĂZBOI „Ucraina a fost atacată nu pentru ce a făcut, ci pentru ce este și pentru ce a ales să devină” – Alexandru Muraru

Din partea PNL, Cotidianul a discutat cu deputatul Alexandru Muraru, președintele Comisiei parlamentare pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe și membru în Comisia pentru apărare din Camera Deputaților. Liberalul descrie agresiunea Rusiei din Ucraina ca un „război ilegal și neprovocat”, însă și unul care a dus la demistificarea puterii militare a Moscovei.

Despre varianta ca Ucraina să cedeze teritorii în schimbul păcii, Alexandru Muraru se arată sceptic. Acesta explică faptul că dacă Rusia va primi bucăți din Ucraina după ce a invadat ilegal țara, Putin ar putea replica același model în viitor pentru alte teritorii. „În cazul Kremlinului, garanțiile sunt o problemă în sine”, susține liberalul în completare.

Alexandru Muraru mai spune clar și răspicat că, în opinia sa, decizia de secretizare a ajutorului dat de România Ucrainei nu a fost una bună. Liberalul susține că această decizie „a creat un vid de informație”, ceea ce reprezintă un teren nemărginit de desfășurare pentru propagandiștii care diseminează teorii ale conspirației.

Pe Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, Alexandru Muraru îl vede ca un „simbol al rezilienței” și o „ancoră psihologică și politică”. Liberalul mai adaugă faptul că liderul de la Kiev a făcut față cu brio propagandei ruse, pe care a combătut-o cu mesajul că „victima nu joacă rolul plecăciunii, ci rolul de stat suveran care luptă”.

„Rusia s-a comportat ca un stat care nu și-a încheiat socotelile cu propriul trecut imperial”

Cotidianul: Cum ați descrie cei patru ani de la izbucnirea războiului din Ucraina?

Alexandru Muraru: Au fost patru ani în care Europa a fost obligată să reînvețe, dureros, o lecție pe care o credea depășită, aceea că pacea nu este o stare naturală, iar suveranitatea nu e garantată de hărți, ci de capacitatea comunității internaționale de a sancționa agresiunea. Războiul din Ucraina rămâne, de la primul foc până astăzi, un război ilegal și neprovocat, împotriva unui stat suveran și independent. Nu e o dispută de frontieră și nu e o neînțelegere istorică. E un proiect politic de forță în care Rusia a vrut să demonstreze că are dreptul să redeseneze ordinea europeană prin violență.

În acești ani, Rusia s-a comportat ca un stat care nu și-a încheiat socotelile cu propriul trecut imperial. Asta se vede în limbaj, în obiective, în metoda de a face politică externă, prin sfere de influență, zone tampon, popoare tratate ca proprietăți. La care se mai adaugă narativul că NATO, o alianță eminamente defensivă și fără istoric de agresiune, ar fi, de fapt, considerată o amenințare existențială la adresa Moscovei. Ucraina a fost atacată nu pentru ce a făcut, ci pentru ce este și pentru ce a ales să devină, transformându-se într-o o societate care vrea să iasă de sub tutela Kremlinului.

Paradoxul este că prelungirea războiului a produs și un efect de demistificare. Armata rusă a fost vândută lumii ca o forță copleșitoare, aproape invincibilă, un fel de mit strategic care trebuia să paralizeze voința politică a adversarilor înainte să înceapă lupta. Dar realitatea din teren a rupt ambalajul, pentru că în locul colosului perfect, am văzut o structură greoaie, brutală, adesea rudimentară, cu pierderi uriașe și cu o dependență constantă de teroare, de atacuri asupra infrastructurii civile, de intimidare.

„Rusia este astăzi mai slabă și mai izolată ca niciodată”

În același timp, Ucraina a arătat că războaiele nu sunt doar despre tehnică militară, ci și despre voință civică, organizare, alianțe, inteligență adaptivă. Ucraina a rezistat nu pentru că are o suprafață mare, pentru că vă amintiți cu tancurile rusești patrulau pe străzile Kievului în primele zile de agresiune, ci pentru că a înțeles repede că acesta este un război de supraviețuire națională.

Rusia este astăzi mai slabă și mai izolată ca niciodată. Din 2028, nimeni din Europa nu va mai achiziționa petrol și gaz de la Moscova, în timă ce războiul de agresiune a adăugat două noi state la NATO – Suedia și Finlanda. Deci războiul din Ucraina a creat un NATO mai mare ca niciodată, în timp ce economia Rusiei este prăbușită. Iar bilanțul? Un milion de ruși morți, răniți sau dispăruți, ceea ce înseamnă ca Rusia a pierdut mai mult decât în toate conflictele susținute sau purtate după Al Doilea Război Mondial. Este un bilanț înfiorător și o doavadă că Rusia este practic, pentru multe decenii, diplomatic, mental, atitudinal, o țară învinsă și izolată.

„Problema centrală nu este doar ce cedează Ucraina, ci ce învață Rusia din asta”

Ar trebui ca Ucraina să cedeze teritoriile cerute de ruși în schimbul păcii?

Contextul de pace impus de marile puteri merg către direcția ca Ucraina să cedeze teritorii pentru a încheia razboiul, însă să nu uităm că istoria se repetă, și că același lucru s-a întamplat cu anexarea Crimeei în 2014, iar câțiva ani mai târziu, Federația Rusă a invadat din nou. Nu există nicio garanție, mai ales în cazul Kremlinului, că o cedare de teritorii poate potoli setea de imperialism și de agresiune constantă asupra democrațiilor din Europa de Est

Problema centrală nu este doar ce cedează Ucraina, ci ce învață Rusia din asta. Dacă Rusia primește teritorii ca recompensă pentru agresiune, lecția strategică devine simplă. Dacă violența funcționează o dată, va funcționa din nou.

În cazul Kremlinului, garanțiile sunt o problemă în sine. Cui îi ceri să garanteze că un regim care încalcă tratate, minte sistematic și transformă propaganda în politică de stat se va opri? O cedare poate calma temporar frontul, dar poate inflama pe termen mediu ideea că prin forță, fragmentarea Ucrainei se poate face în timp.

De aceea, întrebarea reală este ce fel de pace vrem. O pace care închide războiul sau o pace care îl reprogramează? Eu nu spun că fiecare centimetru se recuperează doar prin declarații. Spun că orice discuție despre teritorii trebuie legată de o arhitectură de securitate solidă, credibilă, verificabilă, care să facă imposibilă reluarea agresiunii. Altfel, nu e pace, e pauză.

„Ajutorul acordat de noi a fost mult mai mic decat alte state europene”

De ce credeți că România a ales să secretizeze ajutorul oferit Ucrainei? Este o decizie bună?

Eu cred că România a secretizat aceste informații dintr-o combinație de reflex birocratic și anxietate politică. Rațiunea reflexului este că, în chestiuni de securitate, tăcerea e mai sigură. În privința anxietății, aparea teama de reacți a unei societăți obosite după pandemie, după inflație și după presiuni economice. Autoritățile au mizat pe ideea că, dacă nu spui, nu se discută. Doar că exact asta se întâmplă într-o societate bombardată de propagandă.

Secretizarea, mai ales când ajutorul nu era oricum la nivelul celor mai curajoase state europene, a creat un vid de informație. Dar acest vid a fost acoperit de fake-news, exagerări, teorii conspiraționiste, narațiuni extremiste. Practic, în loc să construim consens social, am hrănit neîncrederea. În loc să explicăm de ce un vecin atacat e și problema noastră, am lăsat teren liber pentru minciuna că suntem târâți într-un război care nu e al nostru.

Culmea, ajutorul acordat de noi a fost mult mai mic decat alte state europene, care se află departe de zona de conflict și care nu au o granita de 650 de kilometri cu Ucraina, așa cum are România. La noi, miza nu e doar morală, ci existențială. O democrație nu poate funcționa pe principiul aveți încredere, că știm noi. Mai ales când există un război informațional în desfășurare.

Deci nu, nu cred că a fost o decizie bună. A fost o decizie comodă pe termen scurt și costisitoare pe termen lung.

„Dacă Ucraina cade, România nu devine mai sigură, ci devine următoarea frontieră a fricii”

A fost ajutorul dat de România Ucrainei o obligație morală sau un calcul strategic pentru propria apărare?

Întrebarea sugerează o opoziție între moral și strategic, ca și cum ar fi două universuri separate. În realitate, în cazul Ucrainei, moralitatea și interesul național se suprapun aproape perfect. Moral, pentru că nu poți accepta ca un stat să fie sfâșiat de un agresor doar fiindcă agresorul e mai mare și mai cinic. Strategic, pentru că Ucraina este obstacolul care stă între noi și amenințarea directă a Rusiei. Dacă Ucraina cade, România nu devine mai sigură, ci devine următoarea frontieră a fricii.

Aici trebuie subliniat clar că ajutorul a fost necesar, dar raportat la mize, a fost adesea insuficient. Siguranța României nu se obține printr-o declarație de solidaritate, ci prin capacitatea Ucrainei de a rezista. Orice rachetă oprită acolo e o rachetă care nu intră în ecuația noastră. Orice kilometru menținut de Ucraina e un kilometru care împinge agresiunea mai departe de noi.

Există și dimensiunea civilizațională. Ucraina duce un război pentru libertate într-un sens foarte concret, nu poetic. Pentru dreptul de a-și decide alianțele, limba, instituțiile, viitorul. Pentru dreptul de a nu fi zonă gri. Iar Europa de Est știe prea bine că asta înseamnă vulnerabilitate, înseamnă șantaj, înseamnă frica administrată zilnic.

În fond, a susține Ucraina e un act de autoprotecție care are decență morală. Iar decența morală, în geopolitică, e rară și prețioasă tocmai pentru că, de obicei, cinismul câștigă. Aici nu trebuie să-i dăm cinismului satisfacția.

„În politică, există momente în care un lider fie fuge din istorie, fie intră în ea. Zelenski a intrat”

Pentru dumneavoastră Zelenski e un erou sau un actoraș ratat care nu a înțeles rolul său în istorie?

Am văzut politicieni care sunt buni actori și am văzut actori care intră în istorie ca politicieni. Zelenski face parte din cea de-a doua categorie.

Evident că narativul e o încercare de a reduce o tragedie istorică în derâdere, fiindcă zeflemismul este mai comod decât asumarea. Zelenski nu e interesant pentru că a fost actor, e relevant pentru că, în momentul în care un stat era pe punctul de a fi șters de pe fața planetei, el a ales să rămână și să conducă. În politică, există momente în care un lider fie fuge din istorie, fie intră în ea. Zelenski a intrat.

Eu îl văd ca pe un simbol al rezilienței moderne. Nu eroul clasic, perfect, ci liderul care își construiește credibilitatea printr-o decizie simplă și riscantă, dar mai ales pentru puterea de a nu abandona. Într-un război în care propaganda rusă a mizat pe prăbușirea morală a Ucrainei, Zelenski a devenit o ancoră psihologică și politică. A transmis un mesaj pe care rușii îl detestă, acela că victima nu joacă rolul plecăciunii, ci rolul de stat suveran care luptă.

Pentru o parte din Europa de Est, Zelenski e și un memento. Ne amintește că libertatea nu e gratuită. Că există un preț al democrației. Și că, uneori, istoria nu te întreabă dacă ești pregătit să fii curajos. Te pune în situație și apoi te judecă după ce ai făcut. Din perspectiva asta, Zelenski și poporul ucrainean au arătat o lecție de manual despre cum se apără o națiune când un Goliath vine să o înghită.