Misiunea noului premier: managementul speranței

Vorbim mult despre leadership și, de cele mai multe ori, pe bună dreptate. Problema României este însă alta, mai persistentă: din când în când ne iese strategia, dar ne poticnim aproape de fiecare dată la management, la calibrare, la continuitate, la implementare. Știm să anunțăm destinația. Drumul până acolo ne dă mereu bătăi de cap.

Luni, președintele Nicușor Dan va avea noi consultări cu partidele la Cotroceni, iar după-amiază va face o nouă desemnare de premier. Va fi a patra, după Eugen Tomac, Adrian Veștea și Siegfried Mureșan. După aproape cinci luni de interimat și tatonări, numele contează, firește. Mai mult contează însă mandatul pe care și-l asumă cel desemnat. Programul de guvernare, coaliția, aritmetica parlamentară sunt condiții necesare, dar nu spun nimic despre misiunea de fond. Iar aceasta, cred eu, încape în două cuvinte: managementul speranței.

Fără încredere nu există relansare

O economie nu repornește într-o societate care a încetat să creadă că repornirea e posibilă.

România intră în această etapă cu un spațiu fiscal aproape inexistent. În prognoza de primăvară, Comisia Europeană estimează pentru 2026 o stagnare a economiei, cu o creștere de 0,1%, o inflație medie de 7% și un deficit care ar urma să scadă la 6,2% din PIB. Mai relevant pentru tema de față este un alt rând din același document: Comisia avertizează că instabilitatea politică internă în creștere subminează încrederea investitorilor în traiectoria de ajustare fiscală. Diagnosticul de la Bruxelles este, prin urmare, și unul politic. Lipsa de încredere are un cost, iar acel cost se vede în prognoze.

Noul premier nu va putea cumpăra optimism din bani publici, pentru simplul motiv că banii nu există. Va trebui să-l construiască pe altă cale: predictibilitate, investiții deblocate, reforme care cer mai multă voință decât buget și, peste toate, rezultate. Rigoarea și speranța nu se exclud. Speranța credibilă apare atunci când o direcție clară primește primele dovezi că lucrurile chiar se mișcă.

Europa redescoperă speranța

Nu suntem singurii care au nevoie de o schimbare de registru.

În Marea Britanie, Andy Burnham, ajuns la Downing Street în iulie, a mers la conferința laburistă de la Liverpool cu un mesaj formulat fără ocolișuri: „It’s time for Britain to have hope again.” Detaliul interesant este contextul. Burnham vinde speranță într-o țară în care, notează presa britanică, creșterile de taxe sau tăierile de cheltuieli, poate ambele, ar putea fi pe masă. Exact dilema pe care o va avea și noul premier de la București.

În Olanda, Rob Jetten a făcut din optimism o strategie de guvernare. Și-a construit ascensiunea pe un slogan de trei cuvinte, „Het kan wél”, adică „Se poate”, iar la congresul aniversar al D66, cel al împlinirii a 60 de ani, primul său discurs de partid ca premier a avut ca idee centrală faptul că optimiștii au câștigat, iar proiectul politic al partidului se sprijină pe progres și încredere, nu pe frică.

Nu pledez pentru importul de sloganuri. Observ doar că liderii europeni încep să înțeleagă ceva elementar: după ani de crize suprapuse, oamenii au obosit să fie guvernați prin administrarea fricii. Vor să vadă din nou că progresul e posibil.

Speranța fără rezultate devine propagandă

Aici apare capcana.

Noul premier nu se poate prezenta doar cu un discurs liniștitor despre stabilitate. După o perioadă atât de lungă de incertitudine, mesajul „stați liniștiți, avem stabilitate” nu mai convinge pe nimeni. Speranța se administrează prin victorii de etapă.

Nu avem nevoie de zece mari strategii în primele o sută de zile. Preferăm cu toții câteva lucruri vizibile și măsurabile: investiții deblocate, proiecte europene accelerate, simplificări administrative pe care o firmă le simte în prima lună, semnale credibile pentru investitori și câteva reforme care nu costă miliarde, dar schimbă raportul dintre cetățean, mediul privat și stat. România are nevoie de senzația că, din nou, se poate.

Mai e o distincție care merită făcută, cea între optimism și speranță. Optimismul spune că lucrurile vor merge bine. Speranța spune că pot merge bine dacă facem ce trebuie. Primul ține de starea de spirit, a doua e o formă de mobilizare.

Pentru un guvern, asta presupune o ordine precisă, pe care eu o numesc de ani buni formula RED: Realitate, Emoție, Direcție. Mai întâi spui adevărul despre situația curentă, inclusiv partea grea. Apoi recunoști oboseala și neîncrederea oamenilor, în loc să le contești. Abia la final arăți drumul, mizând pe siguranța direcției, nu pe iluzia unui rezultat garantat. Un premier care sare direct la a treia etapă va fi perceput drept încă un vânzător de promisiuni.

De la managementul crizei la managementul speranței

Ani la rând, politica românească a funcționat ca un dispecerat al urgențelor: pandemie, război la graniță, criză în energie, inflație, deficit, instabilitate politică. Unele crize au fost inevitabile. Pe altele le-am amplificat cu propriile noastre slăbiciuni.

O țară nu poate fi însă condusă la nesfârșit prin inventarul dezastrelor pe care trebuie să le evite. La un moment dat trebuie să afle și ce are de câștigat.

Noul premier va avea nevoie, desigur, de competență administrativă, de o majoritate care să țină, de disciplină fiscală, de capacitate de negociere la Bruxelles, de dialog real cu mediul privat și de o echipă care chiar funcționează. Toate acestea apar, într-o formă sau alta, în fișa postului. Lipsește din ea tocmai lucrul cel mai greu: capacitatea de a reda unei societăți convingerea că mâine poate fi mai bine decât azi. Fără promisiuni imposibile, fără bani pe care România nu-i are și fără festivism, ci prin direcție, ritm și rezultate.

Leadership-ul începe atunci când oamenii văd din nou o destinație. Managementul începe atunci când guvernul dovedește că știe drumul până acolo.

De aceea, după nominalizarea de luni, întrebarea mea pentru noul premier ar fi una foarte simplă: cum veți face România să spere din nou?

Pentru că, înainte de relansarea economiei, avem nevoie de relansarea încrederii. Iar una dintre primele responsabilități ale noului prim-ministru va fi chiar aceasta: managementul speranței.