„Ți se activează frici, ți se testează limite, se lucrează mult pe epuizare fizică” – Octavia Gheboianu, actriță

Cotidianul: Cum a influențat metoda de lucru dezvoltată de Institutul Grotowski procesul de explorare a textului lui Dimitris Dimitriadis?

Octavia Gheboianu: Textul lui Dimitris Dimitriadis a fost scris în anii ’70, dar șochează prin actualitatea sa. E bulversant să te gândești că într-o anumită măsură am ajuns să trăim vremurile descrise de el într-un mod atât de visceral. E un text care nu te poate lăsa indiferent fie că îți place să admiți asta sau nu.

Pentru mine primul contact cu scrierea lui a creat repulsie și revoltă. În primele două zile de lucru în Institutul Grotowski, am avut sarcina de a traduce textul din engleză în română. Regizorul ne-a dat libertatea de a ne exprima într-un mod personal pe text, fără a fi încorsetate de rigiditatea semnelor de punctuație sau a logicii gramaticale a frazelor interminabile.

A fost important să aducem textul cât mai aproape de interiorul nostru. Șase femei de vârste diferite, cu personalități puternice și neasemănătoare au avut ocazia de a adapta textul în șase stiluri diferite, unice. Maniera în care a fost scris textul, deși pare haotică la primele citiri are un scop precis. Există o fluiditate, un crescendo emoțional. Nu poți să parcurgi textul fără a forma imagini vizuale puternice, teribile, grotești.

Se pliază perfect pe stilul de lucru al celor de la Institutul Grotowski. Nu cred că mulți actori au ocazia de a citi un text de o așa încărcătură la lumina lumânării, în miezul nopții, undeva într-o pădure în Polonia. Asta e doar una dintre experiențele prin care am trecut acolo. Un alt exercițiu marcant pentru mine a fost momentul în care, după multe ore de tăcere petrecute în pădure alături de colegele mele, am fost puse să spunem o propoziție din textul tradus. Îți răsună undeva adânc în suflet câteva cuvinte rostite după o lungă perioadă de liniște absolută. Au altă greutate, altă însemnătatea.

Începi să înțelegi valoarea cuvântului și a aerului din piept. Îți dai seama că primul sunet scos este cel al aerului tras în piept, al vieții. Ajungi să apreciezi ceva ce până acum considerai a fi un simplu dat.  Mai bine de 48 de ore nu am avut voie să vorbim între noi. Face parte din metoda de lucru. Citești despre ea în facultate, dar câți dintre noi avem ocazia să o punem în practică cu atâta rigurozitate? Comunicam doar în lucrul cu textul când regizorul ne permitea asta.

Ai impresia că după o experiență de genul acesteia, toate probleme pe care le-ai avut în viață se puteau rezolva prin exprimarea și comunicarea de care acum ești privat. Nu cred că e o simplă coincidență faptul că după aceasta experiență eu și o alta colegă am avut probleme destul de urâte cu gâtul, pierderea vocii și amigdalite puternice apărute brusc la întoarcerea în țară. Toate emoțiile intense și toate experiențele noi și bizare pe care le-am trăit în doar 5 zile nu au putut fi exprimate, împărtășite pe moment. Sunt sigură că asta s-a reflectat la nivel fizic prin acele probleme de sănătate. Metoda de lucru a celor de la Institut e total imersivă. Actorul intră cu toată ființa sa în procesul de lucru. Ți se activează frici, ți se testează limite, se lucrează mult pe epuizare fizică și concentrare totală asupra actului artistic.

Ce provocări ridică transformarea unui text puternic politic și poetic într-un workshop performativ?

Cum treci de la teorie la practică? Nimeni nu își dorește să asiste la o simplă lectură, la un discurs monoton. Experiența e motorul, acțiunea e viață în scenă. Nu își dorește nimeni să asculte o înșiruire interminabilă de lozinci, nu? Ai nevoie de o miză, iar aici intervine iar mâna regizorului care alege cum își canalizează actorii spre viziunea sa. Noi am primit șansa de a ne personaliza în mod unic textele și acțiunile. Provocarea pentru noi a fost încercarea de a deveni un tot unitar, un corp comun format din șase părți distincte ce îndeplinesc funcții diferite, dar care lucrează la unison într-o armonie născută din aparentul haos.

La final, trebuie să ne asumăm că un workshop construit pe un text precum “I AM DYING AS A COUNTRY” al lui Dimitriadis va declanșa mereu reacții puternice, ambigue, tensiuni și prilej de dezbateri aprinse. Sunt teme grele care activează ceva în noi toți. Dacă stăm mereu să ne întrebăm pe cine deranjăm ajungem să nu mai facem nimic. În același timp, sunt de părere că pentru un asemenea text și spectacol publicul trebuie să primească la final și rezolvări. Răspunsuri la întrebări și nu în ultimul rând… Speranță! E foarte ușor să aluneci pe o pantă întunecată când lucrezi într-o anumită direcție. Sufletul are nevoie de lumină exact cum vocea are nevoie de aer pentru a se naște.

Cum se construiește relația dintre corp, voce și text în cadrul acestui proces de lucru?

În cinci zile petrecute în Polonia, corpul, mintea și sufletul meu au trecut printr-un proces brusc de evoluție. A fost ceva aproape forțat, dur, venit abrupt. A fost o coliziune puternică între minte și trup, între masculin și feminin, între confort și creștere. Ca să mă fac înțeleasă mai bine trebuie să explic în ce au constat zilele petrecute în pădure, acolo unde este baza de cercetare a Institutului Grotowski.

Eu și colegele mele nu am mai avut voie să vorbim între noi din momentul în care am ajuns în pădure și până s-a încheiat atelierul. Am consumat doar ceai cu miere și sare în el, am dormit pe saltele într-un fost grajd de cai construit în perioada celului de-al doilea război mondial și am fost private de somn. În prima noapte acolo ne-a întâmpinat un fum gros de lemne ce îmbâcsea încăperea pe care noi o consideram bucătăria și care reprezenta spațiul de adunare.

Ni s-a explicat că de la auzirea clopoțelului aflat pe peretele exterior al grajdului avem zece minute să ne organizăm și să ne facem apariția în bucătărie de fiecare dată când suntem chemate la apel. Clopotul avea mai apoi să sune la tot felul de ore imposibile. Pe peretele bucătăriei era un ceas care arată mereu ore extrem de diferite față de realitate, iar asta amplifica confuzia și anxietatea noastră.

Mai apoi aveam să înțeleg că prezența ceasului nici nu mai era importantă în mijlocul sesiunilor de lucru intens unde pierdeai total noțiunea timpului. Nu am avut acces la internet și nu am avut semnal la telefon. Dușurile funcționau cu apă de ploaie colectată din pădure, iar ca să ajungem la camerele noastre de la etaj trebuia să trecem printr-o încăpere a grajdului aflată în bezna completă. În anii 70 Jerzy Grotowski a decis să zidească toate sursele de lumină ale grajdului pentru ca actorul să fie complet izolat de factorii externi în timpul lucrului.

Cu toate acestea în camera pe care eu o împărțeam cu alte doua colege exista un gemuleț în tavan. Salteaua mea era pusă sub acest gemuleț, iar noaptea, în scurtele momente de pauză pe care le aveam, tot ce puteam face era să privesc cu ochii ațintiți la singura steluță încadrată în rama geamului. Un mic punct aflat la ani lumină distanță de mine. O stea care a strălucit cu mult timp înaintea apariției mele și care va continua să sclipească mult după plecarea mea.

Cu toate acestea, în acele nopți de Florar târziu, eu aveam impresia că lucea doar pentru mine și că a fost pusă acolo special, să fie lumină ochilor mei. Mi-aș fi dorit să o pot cuprinde cu genele și, fără a dramatiza, mărturisesc că experiența trăită acolo m-a dus cu gândul departe, înapoi acasă. Mi-am adus aminte de poeziile lui Radu Gyr și m-am gândit mult la Sfinții Închisorilor noastre. La același cer pe care l-au văzut și ei în nopțile de adevărat chin, la luna ce le-a luminat rănile și suferințele, dar le-a fost și ancoră în negură. În pădure ești forțat să te desprinzi de tot și toate. Rămâi doar tu cu propria-ți persoană. E înspăimântător.

Tu cu gândurile tale, cu fricile cele mai ascunse, cu nesiguranțele cele mai mari. Nu poți împărtăși cu nimeni ce simți pe moment acolo. Pădurea devine sanctuar și închisoare, biserică și purgatoriu în același timp. De fapt ea e neutră, pregătită total pentru tine. Ți se pune la dispoziție așa cum o face întreaga creație pentru om, dar noi avem liber arbitru și astfel alegem în ce o transformăm. Pădurea devine ce alegem noi să devină. Acum, din siguranța căsuței mele scriu cu o oarecare detașare și împăcare, dar acolo, pe moment, lucrurile sunt complet diferite.

O experiență ca asta te face să vezi cum sunt oamenii în realitate. Foamea, frigul, frica, incertitudinea, oboseala extremă nu scot ce e mai rău din om, ci ce este cel mai adevărat și crud. Ele extrag esența și pun reflectorul pe colțul tău de umbră. Textul devine parte din tine, vocea este prima metodă de exprimare, dar la Institut realizezi cel mai bine că întreg corpul este un canal de comunicare foarte expresiv și eficient. Corpul îți cere să îl asculți și să îl înțelegi. În liniștea deplină a pădurii începi să îl auzi. Corpul își cunoaște limitele, corpul știe cât poate duce.

Noi alegem constant să nu îl ascultăm. Îi băgăm pumnul pe gât, îl forțăm mereu și îl blamăm când cedează după ani în care nu l-am respectat. În urma acestui workshop am învățat atât ca actriță cât și ca om să spun și “nu”, să spun și “stop”. Cu toate acestea, am reușit să îmi depășesc limite și mari frici ale minții, bariere false construite de mintea mea pentru a mă proteja de un așa zis pericol. În prima noapte acolo am parcurs în șir indian întunericimea pură a pădurii. A fost ceva transformator pentru mine. Să pășești în beznă pe un pământ necunoscut, să te simți privit, să nu știi ce se ascunde în desișul ce te înconjoară, să nu cunoști destinația. E terifiant. Singurul meu reper era conturul vag al regizorului care pășea rapid înaintea mea.

Nu vedeam nimic, îmi auzeam inima și respirația, percepeam pașii colegelor din spate, dar nu aveam ceva de care să mă agăț. Ancora mea? Am început să mă rog. Rugăciunea a venit natural în mintea mea și treptat presiunea a început să se ridice.

Am simțit că pășesc mai ușor, am simțit că cineva mă sprijină. Am ieșit la liman! Am văzut lumina primului pătrar al lunii. Deschiderea ce ni s-a arătat găzduia un lac plin de viață. Atâta viață în jurul nostru. Păsări de noapte, insecte de tot soiul, lilieci. Factorii perturbatori eram noi! Noi eram pericolul adevărat, nu ce ne înconjura. Doar percepția noastră altera realitatea înconjurătoare.

În ce fel tema declinului unei comunități sau a unei țări rezonează cu contextul social și politic actual?

E cât se poate de actuală. Ne uităm în jur și cred că toate generațiile realizează într-un anumit mod ce se petrece în lume. Da. E înspăimântător, dar nu îmi place să abordez totul într-o manieră fatalistă. Există speranță, încă există un viitor ce poate fi bun și promițător. Există oameni ce luptă pentru idealuri înalte și visuri mărețe. Societatea s-a mai degradat și în alte etape ale omenirii, iar apoi și-a revenit.

Cred că trebuie să înțelegem că lumea funcționează ciclic. Ce urcă trebuie să și coboare, nu? Flux și reflux, noapte și zi. Sunt oameni care aleg să creadă că trăim într-o iarnă a națiunii noastre sau chiar a lumii. Posibil, dar după iarnă știu cu certitudine că vine primăvara. Am avut ocazia să lucrez cu generații mai mici ca mine, am cunoscut adolescenți și copii extraordinari în care cred, tineri empatici, pasionați, deschiși la minte și de o inteligență emoțională din ce în ce mai complexă. Tineri din medii foarte diferite, dar cu potențial imens. Să nu uităm că ei sunt momentan responsabilitatea adulților de azi! Lumea se schimbă, iar oamenii ce vin sunt născuți adaptați vremurilor ce le sunt date să trăiască. Am încredere în cei ce vin!

Cum poate experiența participativă a atelierului să schimbe raportarea participanților la text și la propriul corp?

Experiența workshopului din Polonia schimbă percepția actorului asupra corpului său! Categoric, da!  Înveți că multe dintre blocajele tale sunt iluzii ce te-au ținut pe loc ani la rând. Eu una mi- am depășit frici legate de limite ale corpului meu.  M-am întors de acolo îmbogățită psihic și cu un mai mare respect față de trup și minte. Recunosc că și acum, la mai bine de o lună de la experiență, eu încă mă recuperez fizic.

După experiența din Polonia îți dai seama că trebuie să înveți să te împrietenești cu frigul și întunericul. Am bătut pădurea la pas desculță prin noroi și urzici, iar apoi am sărit cu picioarele într-un mic râușor cu apă rece sloi! Metodele lui Grotovski sunt menite să scoată actorul din zona călduță de confort. Ești extras din tot ce cunoști, din tot ce îți este la îndemână.  Practic ești lăsat vulnerabil într-un câmp deschis în voia elementelor ce încep să te remodeleze. Ca să poți fi reconstruit trebuie să aibă loc o destructurare, nu? Acest proces e intens, doare și este cât se poate de înspăimântător.

Sintetizând, pot spune că experiența workshop-ului din Polonia la Institutul Grotowski a fost un proces pur plutonian! Distrugere și transformare concentrate în 5 zile intense care lasă o amprentă clară asupra corpului și psihicului tău. Raportat la text, atelierul te face să înțelegi că înșiruirea unor cuvinte fie ele frumoase sau grotești, este lucrul cel mai puțin important. Când nu te mai concentrezi strict pe text, ci te axezi pe energia lui, mesajul său devine înzecit mai puternic și impactează publicul în moduri diferite și intense.

Ce elemente din moștenirea lui Jerzy Grotowski rămân esențiale în practica artistică contemporană?

Conceptul de ,,teatru sărac” rămâne în continuare în picioare, iar vremurile pe care le trăim facilitează utilizarea lui. Renunțarea la decoruri, la felurite artificii artistice și costume continuă. Există un nou val de atenție ce se îndreaptă doar spre actor. Actorul, corpul și vocea sa devin instrumentele umane de bază. Vulnerabilitatea și auto-descoperirea continuă să fie subiecte tot mai accesate în teatrul contemporan. Grotowski era adeptul spațiilor de joc neconvenționale, iar în ultimii ani interesul pentru piese jucate în asemenea locuri a crescut semnificativ. Publicul devine parte din actul teatral!

Cum a fost adaptată metodologia atelierului pentru participanți provenind din contexte culturale diferite?

Nu știu exact să răspund la această întrebare. Presupun că fiecare grup participant are o experiență unică bazată pe cât poate duce și punctul artistic în care vrea regizorul să ajungă cu proiectul său. La baza de cercetare am fost eu alături de colegele mele și de regizor. Atât! Nu am avut ocazia de a interacționa cu alți actori sau străini. Dar chiar dacă aveam această ocazie, presupun că lipsa comunicării ne-ar fi uniformizat rapid încă de la început.

Ar fi interesant de observat cum se adaptează la experiență grupuri diferite de actori. Naționalități diferite puse în contexte similare. Se spune că românii sunt blajini și descurcăreți, nordicii mai reci și disciplinați și așa mai departe. Interesant ar fi de observat și un grup mixt. Femei și bărbați. Am povestit mai sus că experiența a fost o coliziune și între feminin și masculin. O să încerc să explic cum văd eu lucrurile. Când ajungi la baza din pădure, ca femeie ești lovită din plin de energia masculină a mediului creat acolo.

Construcțiile rudimentare de piatră, condițiile minime și dure, sălbaticia, focul din vatră, regimul milităresc, sunetul constant al râului, lacul, întunericul, cărămida, pământul rece, digul construit în primul război mondial, ferestrele zidite, fosta întrebuințare a clădirii ca grajd pentru cai- simbol clar al sexului puternic. Toate acestea le-am percutat ca fiind elemente profund masculine. Spațiul emană o anumită detașare acolo, o forță și o răceală. În acest context aduci șase femei, șase artiști diferiți. Îi arunci acolo și vezi ce iese! Ei bine… Bujori puși pe masă într-o glastră improvizată. Boboci de bujori la care ne uitam toate cu nerăbdare spre a ne bucura de înflorirea lor. Plimbări spontane prin pădurea care cu o noapte înainte ne înspăimântase.

Plimbări făcute din dorința de explorare a prea plinului de viață în care ne aflam. Bucuria de a vedea lebede pe lac în dansul împerecherii lor, tristețea de a surprinde pescari în acțiune, culesul de păpădii și observatul fluturilor.

Alegerea de a nu omorî insectele de noapte ce ne îngrozeau și lupta noastră de a le da afară pe ușa pe care ele continuau cu încăpățânare să intre. Alegerea de a nu demasca culcușul făcut din frunze al unui șoricel perfect rotund și la fel de speriat ca noi. Delimitarea spațiului de somn cu sticle, căni, valize, saci de dormit, scăunele. Totul în încercarea de a crea un spațiu relativ intim, personal și sigur în care femininul să se poată manifesta. Și actul ancestral feminin de împletire reciprocă a cosițelor. Cine se gândea că în asemenea condiții de muncă și trai mai există timp pentru un gest atât de simplu, dar de o însemnătate spirituală enormă. Un gest care adună și unește!

Ce rol joacă memoria colectivă și experiența personală în dezvoltarea materialului performativ?

Un rol enorm, pe care nimeni nu îl poate contesta în opinia mea. Din păcate memoria colectivă a unui popor poate fi abandonată de unele persoane, poate fi negată. Dar mai greu se poate întâmpla asta cu experiența fiecărui individ. Ținem cu dinții de experiențele prin care trecem noi sau cei pe care îi iubim. “I AM DYING AS A COUNTRY” te forțează să accesezi memoria colectivă a țării tale.

Mi se pare incredibil să nu o faci când pământul nostru e realmente plin de oase și moaște. Există în noi toți o durere colectivă, o revoltă comună față de nedreptățile prin care am trecut ca popor, un dor ancestral, un of, o mândrie, un motiv de luptă și chiar de răzbunare. Poporul nostru știe ce înseamnă groaza și disperarea războiului, foametea, exilul, seceta, prigonirea, sărăcia. Textul lui Dimitriadis accesează toate aceste cotloane ale unui neam, deși eu nu sunt întru totul de acord cu abordarea sa complet nihilistă. În cele mai negre timpuri ale neamului nostru s-au născut copii care au continuat să se joace pe ruine, tinerii curajoși nu au încetat să se îndrăgostească.

Soarele a continuat să răsară cu aceeași strălucire și după Bătălia de la Posada și după Atacul de noapte de la Târgoviște.  La Mărășești strugurii nu s-au oprit din a se coace și păsările nu au încetat să cânte în acea vară, în ciuda morții și suferinței. Cele 5 zile petrecute în Polonia m-au dus cu gândul la străbunicii mei. Ambii au fost victime ale regimului comunist. Un chiabur și un preot ortodox condamnați de regim.

Primul a supraviețuit lagărului, cel din urmă și-a găsit sfârșitul la canalul Dunăre – Marea Neagră. M-am gândit la ei în timp ce-mi traducem textul plin de abuzuri și atrocități, m-am gândit la ei când am îndurat frigul pământului rece resimțit din tălpi până în miezul rinichilor. M-am gândit la ei când îmi beam ceaiul cu miere și sare pentru rehidratare. Oare ei ce au mâncat? Câte bătăi și munci inutile au îndurat? Câte nopți nedormite, câtă frică și cât dor de acasă. Primul a lăsat în urmă patru copii. Al doilea a lăsat în urmă șase copii. Eu sunt parte din amândoi. Vrem, nu vrem, prin noi se exprimă și își continuă viața strămoșii.

Care sunt principalele întrebări pe care atelierul le lasă deschise participanților la finalul experienței?

În primă fază nu sunt întrebări! Pentru mine a fost un lung moment de liniște și sedimentare a experiențelor variate prin care am trecut. La un timp după, apar întrebările. Ți se schimbă percepția asupra corpului tău ca instrument artistic. Stai să te gândești care este cu adevărat valoarea și greutatea textului rostit și te întrebi oare câte metode atipice de exprimare există.

Pentru cineva care nu a fost niciodată la Institutul Grotowski, cum arată o zi petrecută acolo?

Nu cred că există o rutină care se aplică tuturor. Pentru mine o zi petrecută în institut a avut la bază disciplina și adaptarea la necunoscut. Nu știai ce urmează să se întâmple. Totul era extrem de flexibil, iar tu ca om și ca actor trebuia să te adaptezi unui program necunoscut, aflat aproape din mers. La 10 dimineața începeam cu traduceri de text în liniște, urma masa de prânz, iar mai apoi am avut ocazia să lucrăm pe diferite tehnici de conectare la partener și exerciții de respirație și voce. A fost foarte interesant să descoperi care este relația ta cu propria respirație. Tu cum te raportezi la respirația ta? O întrebare pe care nu știu dacă majoritatea oamenilor și-o pun pe parcursul vieții. S-a lăsat cu lacrimi și oftat.

Într-un atelier care presupune o implicare atât de intensă a corpului și a atenției, ce a fost cel mai greu de susținut pe termen lung: disciplina, vulnerabilitatea, efortul fizic sau confruntarea cu propriile limite?

Pentru mine cel mai greu a fost efortul fizic, mai ales că acest atelier a venit într-un punct al vieții mele în care nu mă simțeam pregătită și chiar m-a testat pe toate planurile. M-a făcut să mă confrunt cu frică, necunoscut, frig, foame, oboseală extremă. Prima jumătate a anului a fost cam anevoioasă pe partea de sănătate și mă resimțeam chiar înainte de a pleca din țară. Am tras mult de corpul meu, dar mi-am depășit clar niște limite psihologice. M-am întors îmbogățită. M-am întors cu o mai mare reziliență și un curaj împrospătat.