„A fost o nebunie să mă bag într-o haită de lupi lăutari” – Larisa Perde, fondatoarea Șaraimanic

Originară din Botoșani, Larisa a ajuns la Cluj pentru a studia comunicare și marketing. A trecut prin mediul corporatist, dar ritmul și atmosfera de acolo nu i s-a potrivit. A ales să schimbe direcția și, odată cu această decizie, și ritmul vieții. Întâlnirea cu Nea Costel Trompetistu’ și apropierea de lăutarii din Clejani au deschis un drum care avea să o ducă tot mai profund în universul lăutăriei.

Astăzi conduce agenția de booking Șaraimanic și dezvoltă proiecte care readuc muzica Lăutarilor și Lăutăreselor lumii în atenția unui public nou. A conceput „Lăutăresele” și „Roda del Mundo”, inițiative care aduc împreună artiști și artiste din lumi diferite și creează spații unde sunetele lumii se întâlnesc. În spatele acestor proiecte stă aceeași curiozitate care a scos-o dintr-un traseu previzibil și a adus-o într-o lume în care muzica se transmite, încă, din om în om, pentru om

Cotidianul: Cum ai ajuns, în 2016, la ideea de a aduce muzica lăutărească pe o scenă publică și în spații alternative?

Larisa Perde: În 2016 nu aveam habar ce voi face. În 2016 mi s-a deschis o nouă lume. Atunci îmi dădusem demisia din mediul corporatist și am început ca freelancer în zona de comunicare culturală. Atunci l-am întâlnit pe Costel Trompetistu’ (Vasilescu) – un mare lăutar care a scris o carte de memorii, „Anii de glorie ai muzicii lăutărești”.

Văzusem pe facebook, la actrița Mihaela Drăgan, că nu venise nimeni la lansarea cărții. În drum, când eram în Botoșani, mi-am zis: „Mamă, ce poveste e aici”. Eu, fiind om de comunicare, am văzut repede potențialul – ce comoară era acolo. M-a emoționat foarte tare povestea lui.

Acum, când mă gândesc, e interesant de ce m-a emoționat atât de tare. Nu eram conectată cu muzica lăutărească, dar știam că lăutarii fie nu scriu, darămite să mai scrie și o carte. Am zis: „Un mare om care a scris o carte de memorii” și nu vine nimeni la lansare. M-a întristat. Când te gândești că era un om bătrân care avea de spus o poveste despre noi toți și nu avea cine să o asculte.

De atunci a fost declicul?

Da. Un om cu multă viață trăită care avea o poveste importantă de spus, care ne privea pe noi toți. Pentru că nu era doar povestea lui, era ceva care rămânea pentru noi – despre o lume nevăzută a unor mari muzicieni ai României despre care nu s-a scris.

Atunci i-am scris Mihaelei Drăgan și m-am văzut cu Nea Costel Trompetistu’. Țin minte că eram la restaurantul „La Țigănci” și a venit Nea Costel pregătit: la costum, cu pantofii lăcuiți, cu o servietă din piele în care își adusese toate fotografiile din turnee, cu artiștii cu care a cântat: Romica Puceanu, Gabi Luncă, Toni Iordache, Florică Roșioru și multe alte legende ale lăutăriei. A venit cu o servietă plină de povești.

A venit la întâlnire ca la o mare întâlnire și mă simțeam atât de mică în lumea lui – aveam 28 de ani – dar pentru el era atât de important ce făceam eu. Apoi am organizat lansarea cărții la restaurantul „La Țigănci”.

A chemat artiști care să cânte: Panseluța Feraru, Gicu Petrache, Nămol… Acum, când mă gândesc, ce nume mari au fost acolo; pe atunci nu îi știam. A venit familia lui și au venit mulți jurnaliști. A fost un eveniment atât de emoționant încât lui Nea Costel i-a curs sânge din nas de emoție. Și cum cântau lăutarii… ce energie era acolo! O lume paralelă mi se arăta. Mistică, profundă, vie.

Citește și: „Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă

Eu plecasem din Botoșani la facultate la Cluj, apoi în corporație la Bucuresti și simțeam că mă dezrădăcinez. Mediul acela de corporație era atât de steril… Mă întrebam: „De ce nu mă vede nimeni?”. Nu mă vedea nimeni pentru că eu nu străluceam acolo. Cred că oamenii nu te văd pentru că nu ești în locul potrivit.

După ce am lansat cartea lui, au început să sune telefoanele și oamenii mă întrebau dacă pot să le recomand lăutari. Pe atunci nu cunoșteam lăutari, dar întrebam mai departe. Și, de fapt, cu acel eveniment am început să dau la o parte o cortină de peste niște oameni care până atunci nu erau văzuți public.

Fie erau plecați din țară, fie cântau în spații închise – la nunți, botezuri, cumătrii, la oameni cunoscători. Nu oricine chema un lăutar. Era un circuit închis. Neavând o scenă publică – la televiziuni sau la festivaluri – erau niște comori ascunse.

Eu nu am făcut decât să dau la o parte cortina și să pun o lumină pe ei.

De la Nea Costel Trompetistu’ a urmat Caliu, cu care am făcut Taraf de Caliu. Țin minte că atunci când am făcut primul concert la Grădina Floreasca s-a aprins în mine o energie sexuală prin muzica asta. Mi-a luat ceva timp să înțeleg ce era și de unde venea. Am înțeles apoi că acea energia sexuală era energia vieții.

Și ziceam: „Doamne, de unde a ieșit vioara asta, de unde a ieșit sălbaticul ăsta?”. Aveam nevoie de un sălbatic precum Caliu care să mă facă să mă arunc cu totul în viață. Și literalmente m-am si aruncat în piscina de la Grădina Floreasca!

Îmi amintesc că venisem la concert cu o rochie de mătase și purtam tocuri. La finalul concertului a început să picure, toată lumea s-a descălțat pe iarbă. Ei cântau pe iarbă și s-a creat o energie incredibilă. Apoi a început să plouă tare și m-am aruncat în piscină îmbrăcată.

Era un foc pe care trebuia să-l stingem. Eu stăteam pe gânduri: să mă arunc, să nu mă arunc? Și fix în momentul acela m-am aruncat.

Un prieten apropiat, Călin Crainic, care acum e si coleg la Șaraimanic, îmi arătase acum zece ani documentarul „Lăutarii din Clejani, Povestea ultimei generații”, atunci i-am descoperit pe Taraf de Haidouks. O revelație.

Apoi, întâlnirea cu Bogdan Simion m-a facut să îl descopăr pe viu  pe Caliu. După primul concert organizat cu Taraful lui Caliu am rămas la cântarea „la rece” de după, îmi amintesc că m-am suit pe masă și am început să dansez udă și desculță… a fost o eliberare nebună!. Acum nu aș mai face asta.

De ce nu?

Cred că acum mă vulnerabilizez ca femeie într-un alt fel. Am mai multă grijă de mine și sunt mai conștientă de fragilitatea mea. Dar dacă energia e puternică și e mediul potrivit, mă arunc. Pe de altă parte, fiind atât de expusă mereu la muzici și întâlniri, nivelul de adrenalină trebuie să fie mare.

Caliu îi întreba pe toți cei care veneau să-i ajute cu cântările dacă „vrei să fii managerul lor”, pentru că managerul lor, Stephane Karo, se îmbolnăvise. Ei se întorseseră în țară și erau într-un declin. În România nu erau cunoscuți, iar în străinătate se închiseseră drumurile.

A fost o nebunie să mă bag într-o haită de lupi lăutari. Nici nu m-aș fi gândit.

Apoi l-am întâlnit pe Vlad Bodea. El făcea o serie de evenimente Vinyl, Rum, Tapas & Wine, tot în jurul descoperirilor muzicale. A rezonat imediat cu povestea mea cu Caliu, deși nu era muzica pe care el o asculta. A văzut comoara, mi-a apreciat pasiunea și focul.

Având un spate și o echipă, mi-am zis: „Hai să o facem”.

Te-ai simțit mai protejată?

Da, mai susținută, mai puternică, pentru că eram la început.

Cu Taraf de Caliu am avut trei obiective: să iasă din nou în străinătate, să înregistrăm un album de studio – o comoară (nu l-am lansat încă, dar urmează) și să se întâlnească Caliu cu Johnny Depp. Le-am împlinit pe toate trei.

Ne-am despărțit însă… a fost o despărțire destul de traumatică pentru mine. Am stat mulți ani împreună și am avut o relație foarte apropiată. S-a terminat cu urlete și cu trâmbițe. Așa cum a fost tot drumul nostru. Sunt fericită că am deschis împreună cu Taraf de Caliu o scenă publică pentru muzica lăutărească din România. Și că am reușit să înregistrăm un album moștenire culturală care va fi lansat, cel mai probabil, anul viitor. Am avut nevoie să procesez despărțirea noastră ca să pot scoate cu iubire albumul în lume. Este primul album al haiducilor produs în România, și de o româncă tânăra nebună.

Citește și: Povestea unei vindecări făcute cu ciocanul: meșterul Manole Nistor INTERVIU

Ne-am despărțit la capătul lumii. Le-am organizat un turneu în Europa, Australia și în Noua Zeelandă, împreună cu o altă femeie leoaică a junglei muzicii, Valerie Malot.

Nu le-am spus lăutarilor că voi veni și eu în turneu, am vrut să le fac o surpriză și să îi aștept în Australia. Doar că ei mi-au făcut surpriza! La ora cinci dimineața a României, când ei trebuiau să se urce în avion – în Australia era deja ora după-amiaza – băieții nu mai voiau să plece. Acordeonistul, țambalistul și celălalt violonist, refuzau să vină. Ceilalți trei care voiau să vină erau disperați.

Dar de ce? Ce se întâmplase?

Voiau mai mulți bani și încercau să mă șantajeze. Nu mi se mai întâmplase niciodată să nu vină la un concert. Înainte, în Taraf de Haidouks, făceau des astfel de lucruri, dar li se și permisese. Am pierdut șapte bilete de avion București–Paris și șapte bilete de tren care costau aproape cât biletele de avion.

În aceeași zi am reușit să găsesc un țambalist și un acordeonist din Bucuresti care să salveze primul concert din turneu din Bordeaux, care era sold out. Fiind luni, am găsit relativ repede lăutari disponibili, am refăcut traseul și am înlocuit instrumentele lipsă. În câteva ore. Nu vrei să știi cum eram la capătul celălalt al lumii, dând telefoane disperate și încercând să găsesc soluție miraculoase. Și am găsit!

Marea provocare a fost să găsesc lăutari care să îi înlocuiască în Australia și Noua Zeelandă. Din Europa nu puteam găsi pentru că nu aveau viza, iar în Australia și Noua Zeelandă nu sunt lăutari. E interesant pentru că m-au încercat atât de mult sentimente de rușine și vinovăție față de organizatorii festivalului. Era un festival de prestigiu internațional, Womad, iar Taraf de Caliu trebuia să cânte pe main stage, în fața a câtorva mii bune de oameni. În România, dacă apare o problemă, se caută imediat un vinovat. Acolo, în schimb, se căutau soluții. Am fost impresionată de cum au sărit organizatorii în ajutor să remediem situația, fără să judece.

Citește și: INTERVIU „Pentru mine, atelierul este micul paradis în care îmi exorcizez demonii” – Mihai Negoi, pictor

În timp ce încercam să rezolv situația, mă sunau băieții care au rămas acasă:

„Șefa noastră, frumoasa noastră, vrem mai mulți bani. Dacă ne dai dublu, ne urcăm în avion.”

Eram disperată, dar nu am căzut în capcană. Am avut noroc că partenerul meu de atunci m-a incurajat să nu cad în șantaj, să mă aleg pe mine.

Valerie Malot, organizatoarea turneului, m-a sunat și a început să râdă când a aflat ce se întâmplă. Și ea, trecuse în cariera ei, prin atâtea situații limită. Mi-a povestit că avusese o experiență similară cu o cântăreață de flamenco al cărei chitarist se îmbolnăvise în aceeași zi. Artista era disperată, nu putea cânta fără el, dar în ultima clipă găsiseră un alt chitarist care s-a dovedit chiar mai bun și au făcut concertul.

Mi-a spus: „Știi ceva? Facem turneul ăsta fie și cu trei muzicieni! Nu ne oprim” Mi-a dat combustibilul de care aveam nevoie să o scot la capăt.

Cei care i-au înlocuit au venit din România?

Mi-am zis: „Dacă există un Dumnezeu al Lăutarilor, îl rog să mă ajute!” Cum să găsești un țambalist în Australia, în două zile, care să cânte repertoriul din Clejani? Nu există lăutari acolo. În Europa aș fi găsit imediat, la fel și în America.

Am încercat atunci să vorbim cu Tim, cel de la care festivalul închiria țambalul pentru concert. Poate știa pe cineva. Până la urmă, a fost chiar el. Tim Avea o trupă de coveruri lăutărești și fusese chiar în Clejani, să învețe. Ce nebunie! M-a sunat și m-a întrebat sfios dacă lăutarii l-ar primi cu ei? Pentru Tim era ca și cum ar fi cântat cu Rolling Stones. Ce frumoasă e viața, după ce trece furtuna și îi poți vedea diferitele fațete.

Mai aveam nevoie și de un acordeonist. El mi-a trimis o listă de contacte, iar cea mai apropiată de muzica din Clejani era o australiancă din Melbourne, care fusese și ea în Clejani! Profesoară de pian, fană a muzicii lăutărești.

În final, aveam o trupă improvizată: trei români și doi australieni. Într-o zi au pregătit concertul.

În același timp, ceilalți artiști din festival – din America Latină, din Africa – cântau peste tot și se bucurau tot ce le oferea festivalul. Atunci mi-am zis: „Așa vreau să fiu și eu, cu muzicieni care se bucură de darul lor, de viață și unii de ceilalți.”

Cu lăutarii din Clejani mi-am trăit o bună parte din tinerețe. Mi-au deschis porți mari, m-au primit in familia lor, am trăit cu ei o viață de film. Am fost foarte legată de Caliu. Și acum, când vorbesc despre el la trecut, încă simt ceva greu.

De câți ani nu mai colaborați?

Pe 10 martie se împlinesc trei ani de când ne-am despărțit. Am lucrat împreună din 2016 până în 2023. A fost parcă o viață, atât de intens. Mergeam des la Clejani, iar Caliu mă suna aproape în fiecare zi. Le știam toate problemele, reale sau închipuite.

În Australia, toți muzicienii care cântau la Womad Festival făceau jam session-uri în fața hotelului, în parcare, în autocare, în backstage: cântau, dansau, improvizau. În ultima seară, multi artiști s-au strâns în parcare. Ai mei erau în camera. I-am sunat să coboare, că e mare cântare jos. Cu atât măcar să mă răcoresc și eu, dupa atâta stres.

Caliu a apărut în sacou și în papucii de casă ai hotelului, direct în mijlocul lor, ca un zeu. A fost chimie instantă între lăutarii romi și cei columbieni.

Trei ani mai târziu, i-am invitat pe acei muzicieni columbieni în România, la Roda del Mundo Gipsy Columbia, pe care l-am organizat în Grădina Botanică. Mario, liderul grupului columbian Frente Cumbiero, voia să înregistreze cu lăutari români, iar eu le-am spus că visul meu este să fac un proiect Gypsy–Columbia. Ne-am unit forțele, am organizat un studio mobil la Școala de la Piscu și am înregistrat într-o zi 6 piese, fără nicio repetiție. Muzicieni din culturi diferite, care nu se cunoasteau pana atunci, au fuzionat perfect.  Am invitat atat mari lautari din garda veche și bună, Marin Alexandru, Marius Gore, Cristinel Turturică, Mili de la Jilava, cât și lăutari din garda nouă și curajoasă: Cosmo, Ștefan Milutinovici.

Pentru mine, acea călătorie la capătul lumii, unde am încheiat un capitol de „eroină a Clejanilor” a fost necesară. M-a scos dintr-o perioadă foarte grea, în care am început să ma aleg, în sfârșit, pe mine.

Dar diavolul vine și te atinge fix unde te arde mai tare. La un moment dat am primit un telefon: Johnny Depp voia să colaboreze cu Caliu Fusese cândva o fantezie de-a mea, să mă întâlnesc cu Johnny Depp, firește. Dar mi-am dat seama că este o iluzie și că nimic nu merită să mă întorc. I-am dat contactul unui coleg, Michel Winter, cofondator Taraf de Haidouks, să se ocupe el de poveste.

Ce rezistență ai avut…

Mi-au făcut prea mult rău. Dacă ar fi reușit șantajul acela, turneul pierdut m-ar fi costat vreo 30.000 de euro. Acolo, la capătul lumii, s-a terminat relația mea cu Taraf de Caliu.

În schimb, a început povestea cu Lăutari ai lumii și cu Columbia, care acum, după trei ani, începe să dea roade. Iar eu mi-am recăpătat demnitatea. Știi, îmi era teamă că fără Caliu nu voi mai reuși. Și știi ce? Abia dupa mi-am văzut adevăratele puteri.

În același timp, am avut spațiul să mă uit și la alți lăutari din România. Am descoperit cât de multe comori există – artiști extraordinari care nu au fost văzuți sau ascultați suficient, la fel cum s-a întâmplat cândva cu Taraf de Haidouks.

Mult timp, lucrurile au funcționat simplu: dacă un impresar străin îi descoperea, bine; dacă nu, rămâneau celebri doar în lumea lor – celebri anonimi.

Așa am început să colaborez cu Catanga, Ionica Minune, Mexicanu, Taraful de la Vărbilău, Nelu Ploieșteanu, Gicu Petrache, Neluta Neagu sau Rona Hartner. I-am luat pe rând și acum îmi dau seama cât de multe întâlniri și experiențe extraordinare am avut cu ei. Un privilegiu!

Cu cine colaborezi acum?

Șaraimanic s-a transformat într-o scenă vizibilă și invizibilă pentru lăutarii României și pentru artiști din alte culturi. Funcționăm ca o agenție de booking pentru lăutari și lăutarese din diferite zone ale lumii. Șaraimanic nu este doar un descoperitor de comori, și un creator de concepte culturale: Roda del Mundo, Lăutaresele, Periferic Feeric, Energy Orgy.

Când spun „lăutar”, mă refer la un artist care vrea să cânte liber. Călătorind mult, am descoperit aceeași energie și la artiști din alte culturi: improvizația, dorința de a cânta în mijlocul oamenilor, muzica trăită ca ritual al comunității.

Nu muzica de pe o scenă îndepărtată, la care te uiți de jos, ci muzica care se întâmplă printre oameni, pentru că face parte din noi.

Anul acesta ne concentrăm pe două proiecte mari pe care vrem să le dezvoltăm: Roda del Mundo și Lăutăresele. Roda del Mundo este un concept unic, născut în România, iar faptul că a apărut în cadrul Șaraimanic este un motiv de mare bucurie pentru noi

Ultima Roda del Mundo în Control, înainte ca ea să iasă în lume, va fi pe 22 aprilie. O roda foarte puternică, dedicată muzicii ancestrale cântate de femei din deșertul Algeriei, Columbia și Republica Moldova. Roda de Mujeres Ancestras.

Știi de unde iubirea pentru acest univers?

Când eram mică în Botoșani, una dintre prietenele mele cele mai bune era Trifina, o fetiță romă. Mergeam tot timpul la ea în familie și mâncam. Tatăl ei era pescar și ne aducea pește, mama vindea semințe. Eram puiul ăla alb care mergea acolo și se hrănea. Simțeam familia într-un fel atât de intim. Mai mult, Trifina mi-a deschis o lume, ea mi-a vorbit prima dată de sângerările lunare ale femeilor și de cum se fac copii.

Ai tăi cum au reacționat când au văzut că te preocupă domeniul impresariatului artistic pentru lăutari?

Tata mereu m-a susținut cu orice am făcut, mamei i-a fost frică. Și o înteleg de ce. Să îti vezi fata tânăra în mijlocul lăutarilor nu e ușor. Dar acum, după ce am apărut la televisor și dupa ce a venit la evenimentele Șaraimanic, întelege că e o altă lume decât cea pe care ea o știa.

De unde vine Roda del Mundo?

Eu am văzut ritualul acesta de cântare la niște brazilieni. Ei cântă așezați la o masă în mijlocul oamenilor, adica acolo unde trebuie să fie muzica. Organizând atâtea evenimente, mă întrebam cum să aduc mai aproape emoția de oameni și, văzând ce energie este când cobori artiștii de pe scenă în mijlocul oamenilor și toți sunt în jurul lor, asta am vrut sa fac. Pe de altă parte, călătorind mult și văzând atâția artiști care simțeam eu ca s-ar fi întâlnit cu bucurie cu ai noștri, am vrut să îi aduc împreuna. Așa s-a născut Roda del Mundo.

Am venit cu conceptul de Roda la Florin Oslobanu, un deschizător de drumuri în industria muzicală din România, fondator Control. El mi-a dat încredere și spațiul să organizez Roda del Mundo. Prima Roda am făcut-o în 2023, în noiembrie, cu patru lăutari, un toboșar francezo-iranian, un chitarist Brazilian. A fost atât de frumos și de neașteptat. Roda s-a născut sub ochii nostri. A fost o energie, iar publicul a fost în extaz! Prima Roda del Mundo a fost aproape sold out, semn că era așteptată.

Am organizat împreună cu echipa Șaraimanic 18 ediții Roda del Mundo în doi ani – nu ne-am mai oprit. M-a impresionat că sunt atâția muzicieni care cântă cu atâta bucurie și curaj, fără să se cunoască, din culturi atât de diferite. E un fir nevăzut care ne leagă pe noi toți, uman. Se topesc frontierele, granițele. Iari faptul că vei cânta și nu știi ce si cu cine, te forțeaza  să te conectezi la celălalt, să cânți cu ochii, cu instinctual, cu intuiția, cu tot ce ai.  Asta este singurul portativ.

Citește și: „Există bărbații care nu citesc femei, dar a nu fi interesat de ce crede jumătate din umanitate e o problemă” – INTERVIU

Am făcut 17 ediții del Mundo cu muzicieni din Brazilia, Cuba, Columbia, Panama, Burkina Faso, Nigeria, Mali, Grecia, Spania, Italia, Algeria, Turcia, Republica Moldova,

Acum este timpul să creștem conceptul ăsta și să ducem Roda mai departe în lume și mai departe și în România și să-l facem mai mare. Să-i găsim set-up-ul potrivit, pentru că este un eveniment special, care ne solicită multe resurse și dedicare. E o muncă enormă pentru noi să găsim artiștii, să îi punem împreună, apoi să pregătim evenimentul propriu zis.

O Roda del Mundo se naște din atâtea întâlniri.

Echipa Șaraimainic muncește cu toată inima, de la grafică, la text, la foto, la video, la implementare și comunicare.

Lăutaresele este un concept cultural Șaraimanic care are misiunea de a aduce împreună femei din lumi diferite. O căutare a Femeii care se canta cu sinceritate si care vrea să cânte impreuna cu Cealalta. Cred că trăim un timp nou, în care femeile pot fi împreună, cu adevărat. Epoca Diva a apus, și-a implinit rolul demostrativ pentru că noi, acum, să putem fi cine suntem, fără să ne insingurăm sau să ne ascundem după măști.

România are nevoie de mari voci de femei, cum au fost Maria Tănase, Maria Lătărețu, Romica Puceanu, Gabi Luncă. Toate acestea au fost mame ale pământului nostru. Trebuie să iasă femeile lumină la lumină, femei care inspiră și care au o demnitate. Femei care sunt sincere și aleg să fie bune unele cu celelalte. Femei care înțeleg că atunci când te urci pe scenă, ai o treabă mai mare decât tine. Ești acolo să cânți o lume atât de intimă, încât ea devine universală.

Țin minte că eram cu Rona Hartner la masă, la prima noastră întâlnire. Ea voia să-și facă trupe de lăutărese. Îmi zic: „ce nebună e! cum să își facă trupă de lăutarese când eu abia găsesc câteva soliste, darămite și instrumentiste!” Nebuna frumoasă a plecat și mi-a lăsat mie treaba.

Prima editie de Lăutărese a fost pe 6 martie 2024, acum doi ani, și a fost sold out. Semn că era așteptată.

Unde ai găsit lăutărese?

Trebuia să dau chemare ca ele să vină. Și au venit. Am descoperit atâtea femei, din atâtea lumi, cu atâtea povesti. Nu a fost ușor să fii Femeie Lăutăreasă în România, femeia nu a fost ocrotită. Țambaliste bătute pe degete pentru că au ales instrumente de bărbați. Femei în care se aruncau coji de pâine ca să cânte mai tare, pentru că nu era sonorizare. Înainte, femeie cânta din supraviețuire. Acum, trăim un timp privilegiat, însă, paradoxal, nu mai apar mari voci. Oare de ce?

Eu când am cunoscut-o pe Viorica Rudăreasa, frumoasa sălbatică din Taraf de Haidouks, mi-am dat seama prin ce viață a putut să treacă. A fost singura femeie dintr-un taraf de bărbați și simt că nu a fost luată niciodată în serios. Îi era rușine să cânte însărcinată, astea erau vremurile. Ascultați cântecul „Meșterul Manole” și veți descoperi ce Viorica minunată am avut!

Fiica ei cântă și ea?

Da, și nepoțelele ei cântă. Ea le-a crescut împreună cu fata ei.

Revenind la lăutărese.

Am început să mă apropii de lăutarese, să le observ, să vorbesc cu ele și să încerc să înțeleg lumea de unde vin ele. Șaraimanic vrea să pornească o mișcare culturală în care să omagiem marile lăutarese ale României, celebre și anonime și să creăm spațiul în care noi lăutarese să apară.

Pentru mine, o icoană a Lăutareselor este Maria Lătărețu. Poate prima noastră Lăutareasă. O femeie care a trăit cea mai mare durere, și-a ingropat 5 copii și a avut puterea să își transforme durerea într-un cântec pe care l-a scris pentru noi, toți. Așa a apărut  „Lie, Ciocârlie”. Nu știa să scrie și să citească, dar compunea atât de frumos! O femeie născută în sărăcie, cu cinci copii pierduti, cu un soț care a trăit în lagăr, a găsit puterea să cânte ca o mare Mamă. Cu blândețe și cu iubire de viață.

Ce interesant. Ultimul ei concert a fost la Botoșani, iar ultimul ei cântec pe scenă a  a fost „Vă las cântecele mele”, iar apoi a murit în backstage. Ce ieșire frumoasă din lume.

Johnny Răducanu spunea despre Maria Lătărețu că înaintea fiecărui concert se închina. Asta am mai văzut-o la femeile din deșert, ele se închina înainte. Iar asta pentru că pentru ele muzica este ceva cu adevarat spiritual. Pentru că ele devin preotese când urcă pe scenă.

Tu nu cânți?

Am început să îmi recunosc că eu m-am apropiat de muzicieni pentru că așa puteam cânta și eu, prin ei. Recent mi-am dat voie să-mi las vocea să iasă. Din generală, de când profesorul de muzică m-a trimis în bancă pentru că nu aveam voce de cor, acolo am rămas. În banca mea. Acum mă gandesc. Ce se întâmplă dacă cântăm cu toții, în cor? Daca nu ni se punea etichete după câteva secunde de audiție?

Mi-au zis lăutăresele că eu le vorbesc frumos si inspirational, dar nu am cum să le înțeleg că „eu nu cânt”. Și asta e, dacă merg la drum cu femeile, trebuie să-mi dau voie să cânt.

Noi toate trebuie să cântăm pentru că avem nevoie și pentru că putem, de fapt. Pe vremuri, femeile se întâlneau și cântau, vindecător. Pentru ele și pentru comunitate.

Pe lângă Maria Lătărețu, Romica Puceanu, Maria Tănase, cine te mai inspiră?

Mioara Lincan, care a avut o viață grea și a reușit să își câștige respectul în lumea lăutarilor, o lume în care respectul profesional se câștigă așa de greu. La 14 ani a fost furată, soacra ei i-a turnat o oală de apă fierbinte în cap, la 15 ani s-a măritat, la 20 de ani avea trei copii. Iar acum, la peste 70 de ani, cânta la Șaraimanic, în mijlocul tinerilor, cu o vână pe care greu o mai vezi.

A avut nevoie de o forță masculină ca să iasă în lume Ce femeie nu ar vrea să fie femeie, dacă ar putea să aleagă?

Crezi că muzica lăutărească se va pierde vreodată?

În toate generațiile care vor fi, vor trăi Toni Iordache, Costel Trompetistu, Catanga, Maria Lătărețu. Noi toți îi ducem mai departe, cumva, sunt în memoria intimă a acestui pământ. Nu cred că o să piară, este nemuritoare.

Care au fost primele lucruri pe care a trebuit să le înveți pentru a înțelege universul lăutăriei?

Mi-a fost foarte natural să lucrez cu ei, m-au acceptat pentru că mi-au simțit iubirea. Eu am fost aruncată în viață de mică, vindeam în piață, la chioșcul mamei, când nu eram la școală. Piața Mare din Botoșani a fost cea mai bună școală a vieții. Am învățat să lucrez cu tot felul de oameni.

Ai observat că publicul nou pentru muzica lăutărească este format, surprinzător, din tineri până în 35 de ani. Cum explici această atracție a generației tinere pentru o tradiție muzicală veche?

Eu cred că generația nouă vine cu o curiozitate mai mare, cu o judecată mai puțin aspră și cred că suntem cu toții într-o căutare de un adevăr mai vechi ca noi.

Oamenii au o frică de diferit pentru că e nou. Insa daca ne apropiem de „diferit” și de „celălalt” cu iubire, găsim comori. Misiunea Șaraimainic este să aducă lumi diferite prin muzică. Muzica are puteri atât de mari.