Abuzuri, dificultăți și erori în democrații

Diagnozele date stării democrației se agravează în ultimii ani. Ele relativizează autoflatarea conținută în formule precum „noi suntem proeuropeni, alții sunt extremiști”, „europenii țin de democrații, alții de autocrații”, „să oprim ascensiunea extremei drepte!”, „să împiedicăm suveraniștii!”. Dacă cineva este la propriu democrat, ar proceda la integrarea dialogală a cetățenilor, nu la stigmatizări. Și s-ar uita mai întâi în oglindă la ceea ce este și face el însuși.

Amintesc pe scurt câteva diagnoze. În democrații, au loc azi alegeri zise „libere”, dar se aleg aceleași forțe, încât reprezentarea opiniilor cetățenilor suferă (Colin Crouch, Postdemokratie, 2008). Concentrările de putere economică și politică, interne și externe, adesea în mâini nepricepute, desfigurează democrația (Sergio Romano, Morire di democrazia, 2013). Lipsind legislația adecvată, statele însele au devenit vulnerabile la manipulări cibernetice (Eric Schmidt, Jared Cohen, The New Digital Age, 2014).

Democrațiile sunt subminate uneori de cei ajunși la decizie, care pun mâna pe instituțiile de forță ale statului și caută să-și scoată din joc rivalii (Yascha Mounk, The People vs. Democracy, 2018). „Democrația din afară” duce de fapt la o nouă dominație din exterior (Dorothee Gadeke, Politik der Beherschung, 2017). Folosirea de către firme comerciale a datelor personale ale cetățenilor favorizează dirijarea lor electorală (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie, 2018). Tratarea rivalilor politici ca inamici subminează democrația (Steven Lewitzki, Daniel Ziblatt, How Democracies Die, 2018). Fără a reglementa mai strâns controlul de către cetățeni a aleșilor, se ajunge la luarea sub control a cetățenilor de către aleși și aparatul lor (A. Marga, Soarta democrației, 2022). Se petrece „devoluția” democrației, ca urmare a schimbărilor din societate, încât reformularea opțiunilor „conducerii de către popor și pentru popor” a devenit indispensabilă (Veith Selk, Demokratiedämmerung, 2024). Este doar linia principală a diagnozelor!

Asemenea diagnoze merită luate în seamă, căci semnalează exact abuzuri, erori și dificultăți ale democrației de azi. Pe bună dreptate, Jürgen Habermas, principala personalitate a filosofiei mondiale de la această oră, a arătat că, din fundamentele statului de drept întemeiat pe libertăți și drepturi fundamentale ale omului și cetățeanului, rezultă imperativul „politicii deliberative” și că numai o „democrație deliberativă” face față complexității din zilele noastre. Și în cea mai nouă carte a sa, Ein neuer Strukturwandel der Offentlichkeit und die deliberative Politik (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022), filosoful a argumentat că, fără dezbatere publică, o democrație se ruinează. Potrivit „democrației deliberative”, decizia rațională presupune satisfacerea pretențiilor pe care le ridicăm, ca vorbitori, odată cu cea mai simplă propoziție: inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul conținutului propozițional și echitatea în relația cu interlocutorul. Democrația este legată lăuntric cu această satisfacere.

Totodată, Habermas a lămurit trei probleme care scindează europenii în ultimii ani. Prima: are loc creșterea curentului „radicalismului de dreapta”, iar răspunsul mai nou al autorităților este interdicția prin instrumentarea justiției și a poliției împotriva acestui curent – ceea ce este complet eronat, fiind antidemocratic. Habermas – care nu poate fi nicidecum bănuit de afinitate cu „dreapta” – spune profund și responsabil că, place sau nu, acest radicalism semnalează nevoia ca democrațiile să țină cont de interesele și opiniile individuale și să le integreze în abordări fără interdicții. A doua: în democrațiile de azi se face frecvent confuzie între principii și valori. Destui nu pot sau nu vor să observe că poți avea principii democratice, dar valorile pe care le practici să fie diferite, chiar opuse principiilor. A treia: decidenții oscilează între „populism”, sau promisiunea de a lua în seamă toate opiniile, care este nerealistă, și „expertocrație”, sau privilegierea opticii unor „avizați”, care eludează problemele vieții. Fiind firav legată de nevoile cetățenilor, „expertocrația” rămâne străină de democrație. Abia transpunând nedistorsionat temele în dezbaterea publică se ajunge la democrație.

La aceste lămuriri aș adăuga faptul îngrijorător din democrații europene ale acestor zile: trecerea la urmărirea, de către cei aflați la putere, a contracandidaților care se află pe primele locuri în sondaje, cu procuratura și poliția, pentru a-i scoate din competiția democratică. Curentul care prinde acum în Uniunea Europeană – Franța și România fiind deja probe – se arată gata să sacrifice democrația atât de greu restabilită în Europa, de dragul unor decidenți de format minor. Destul să vezi acțiunile miliției „liberalului ministru de interne” al României de azi, ca să-ți dai seama de întoarcerea la timpuri revolute!

În Statele Unite este lansat un efort de revenire la republicanismul democratic din tradiția Americii. Odată realizată, revenirea va avea vaste implicații, iar faptul că se petrece în țara celui mai durabil exercițiu democratic, este promițător. În opinia mea, atenționările americane privind starea democrației în Europa de azi – în care unii, în loc să cultive democrația care a consacrat cultura continentului, sunt preocupați să caute aiurea vina eșecurilor și, în loc să facă din democrație o politică activă de schimbare în bine, se flatează cu istoria – lansate recent de vicepreședintele american la München și în Groenlanda, sunt salutare. Atenționarea din partea secretarului de stat privind dificultățile „libertății de expresie” tocmai în Anglia este, de asemenea, semnificativă.

Ar fi cazul ca aceste atenționări să redeschidă discuția asupra răspunderilor privind starea democrației, mai ales că derapajele nu lipsesc. Inși fără valoare, scurți la minte, care cred că lumea se încheie cu activistica lor obsedată de căpătuială, de care se temea Nietzsche, au ajuns la decizii. Ar fi cazul, firește, și al abordării dificultăților pe care democrația le întâmpină în condițiile ideologiei globalismului, ale tehnologiei bazate pe inteligența artificială, biologia sintetică și mecanica cuantică și ale restructurării lumii.

Este din nou clar că democrație este numai acolo unde cetățenii sunt incluși fără discriminări și interdicții în decizii de interes public și-și pot exprima fără teamă opiniile, fiecare cu experiența, cunoștințele și evaluările sale. Interdicțiile anulează democrația, iar o democrație mută se demite singură. Democrația este inclusivă și deliberativă, altfel dispare.

În România sunt azi numeroase abuzuri, erori și dificultăți cărora, din păcate, nu li se pune capăt, cel puțin deocamdată. Ele costă viața cetățenilor, costă prestigiul țării și, prin diminuarea acestuia, împovărează viața pe termen mai lung. Delimitez aici principalele.
România de azi funcționează în consecința unui șir de măsuri și decizii, luate de persoane și forțe ce pot fi indicate lesne, care, după adoptarea Constituției României (1991), au promovat reducerea democrației și consolidarea autoritarismului: prelungirea mandatului președintelui, întărirea rolului Curții Constituționale, extinderea rolului serviciilor secrete, lărgirea „desemnărilor personale”, secretizarea deciziilor etc. Toate acestea, în fapt, au slăbit continuu controlul public asupra aleșilor și desemnaților, caracteristic democrației. Iar operațiuni pe această direcție înaintează și acum. Mentalitatea la care s-a ajuns este grăitoare: în partidele tradiționale din România, în loc să se încurajeze dezbateri, fie și între curente concurente de opinii, încât să se ivească soluția mai bună, cel care are o opinie alternativă la cea a conducerii este exclus. Democrația dispare astfel din partide înainte de a se stinge.
În justiție, s-au consolidat continuu privilegiile magistraților pe care decidenții mizează, ca să nu fie deranjați cu justiția.

În loc să fie trecute în competența unei autorități publice, selectarea și numirea magistraților au devenit practic parte a „desemnărilor personale”. Destul să privești cum se numesc vârfurile justiției – recompense pentru servicii făcute celui care numește, oameni de casă ai unor „politicieni”, premierea supușeniei, înlocuirea de judecători de profesie cu activiști politici etc. Nu mai vorbim de legi și proceduri în favoarea unor grupuri, în locul legilor în interes public și al procedurilor capabile să asigure dreptatea. La rândul ei, pregătirea juriștilor continuă, după multe indicii, să scadă. Nu se înțelege nici astăzi că independența justiției și conștiința juridică nu sunt doar produsul formării, ci și al unei organizări instituționale, cu mecanisme de apel și revizuire a deciziilor și, de ce nu, de tragere la răspundere pentru erori. Nu este justiție unde nu găsești „neliniște etică” la judecători și „îndoială metodică” privind adecvarea deciziilor.

Din păcate, egoismul, pe care democrația trebuia să-l trimită în muzeu, s-a extins continuu în societate, în dauna atitudinii democratice. Se pot indica ușor responsabilii. Vedem recent mai curând o atitudine nedemocratică în reacția la măsuri contrare democrației, precum comasarea de alegeri, anularea de alegeri și interdicții aberante de a candida pentru cetățeni îndrituiți. Normal ar fi fost ca cei care candidează la alegerile prezidențiale din 2025, dacă nutresc cumva convingeri democratice și sunt maturi și integri, să-și preceadă candidatura cu declarația de condamnare univocă a subminării democrației de către decidenți iresponsabili de la Cotroceni, guvern și CCR. Or, chiar la unii candidați la președinție se poate constata nu numai absența meritelor, ci și slaba cultură civică și lipsa integrității și a onoarei. Nici democrația nu poate fi unde nu-i onoare, integritate, cooperare argumentativă. Întrebarea simplă este: cine va respecta asemenea „învingători” în alegeri?

S-a întărit continuu la noi suficiența emfatică a „politicienilor” și a mercenarilor lor juridici și mediatici. Mulți se bat în piept cu pretenții de „proeuropean”, „proamerican”. Dar dacă li se analizează vociferările și faptele se poate spune exact contrariul. Poți fi „proeuropean”, „proamerican”, dacă te comporți într-un fel anume, adică democratic, potrivit dictonului: „nu sunt de acord cu opinia ta, dar lupt până la ultima picătură de energie ca tu să ai dreptul să-ți exprimi opinia!”. Sperând că inșii știu de asemenea deviză, câți și-o asumă?

În România de azi este de bon ton ca cei care au ajuns să ocupe funcții în stat – să nu discutăm aici cum – să atace „suveraniștii”, socotindu-i cetățeni de mâna a doua. Complet fals! Nu comentez aici diferența dintre „globalism” și „suveranism”, care ține, într-adevăr, de o cotitură a politicii internaționale spre recuperarea „patriei” și a rolului națiunilor. Subliniez un alt aspect. În definitiv, ca și cei stigmatizați propagandistic drept „radicali de dreapta”, cei numiți sau autodenumiți „suveraniști” au meritul de a semnala că democrația are componente directe – de pildă, cea a exprimării intereselor persoanei și comunității, mai ales într-o țară pe care destui „proeuropeni” de conjunctură au devalizat-o. Peste toate, „suveraniștii” și grupurile de nemulțumiți care-și fac auzită vocea în proteste, în alte țări europene și la noi, au dreptate într-o chestiune: democrația nu este doar procedură, care, de altfel, poate fi ușor convertită în armă împotriva altor cetățeni, ci și șansă de exprimare a oricărui cetățean în numele intereselor sale și ale comunității din care face parte. „Democrația” din mintea decidenților este o birocrație incapabilă să-și dea seama de anacronismul ei.

România s-a încurcat și mai rău în ultimele luni în înțelegerea relației dintre opiniile libere ale diverșilor cetățeni și opinia experților. Aceasta, datorită tot mai slabei pregătiri a celor care se drapează cu diplome, titluri și funcții într-o țară care și-a scăzut contribuția la inovație tehnologică, nu și-a putut scrie nici măcar istoria națională la Centenar, este lovită de cel mai larg analfabetism funcțional și de cea mai mică lectură pe cap de locuitor, cu cea mai extinsă sărăcie din Europa. Spus și aici cât mai direct, decidenții nu știu de fapt ce-i expertul și pricep infim că expert nu ești deoarece ai diplomă, titlu sau funcție și te agiți. Ești expert dacă ai competența utilă în societate, capabilă să ducă la dezlegare probleme de viață. Cu grava răsturnare a valorilor din instituții și experții de carton de pe frontispiciul ei de azi, România riscă să clacheze.

Neputința analizei unei situații sau alteia, chiar incapacitatea conceperii unei acțiuni benefice sunt pe cale de extindere în societatea noastră. Ele rezultă din proasta selecție a decidenților și păstrarea lor în funcții prin mecanismul solidarității în mediocritate. Lipsa competenței și minciuna organizată și neîntreruptă cu care sunt atacate persoanele competitive sunt parte a întreprinderii funeste, care este statul avariat al unui regim prostocratic.

Precaritatea a ajuns la asemenea dimensiuni în societate, încât până și intelectuali cu pretenții nu știu să facă diferența menționată între principii și valori. O mulțime de trepăduși repetă la nesfârșit că, întrucât în Constituție sunt înscrise principii generoase, libertate, democrație, stat de drept democratic, acestea ar chiar fi în societate. Or, lucrurile stau altfel. Sunt principii în Constituție, dar nu înseamnă că sunt și valori în viața efectivă. Nu mai comentez aici, căci distincția este pentru unii prea grea, că principiile capătă concretizări în aranjamente valorice diferite în diferite țări, ceea ce nu înseamnă că țările respective ar fi fără valori.

În orice țară sunt diferențe specifice care nuanțează rezolvările. Adevărul fundamental, pe care-l reafirm, este că România se află în situația în care nu se poate reface și nici relansa fără democrație, înțeleasă, desigur, la propriu, ca una inclusivă și deliberativă, unită cu meritocrația. În opinia mea, deviza „democrației curate” de la Alba Iulia (1918) nu era doar declararea unei promisiuni, ci și o convingere bine elaborată, ale cărei implicații și obligații au rămas valabile și astăzi.