Agonia şi extazul de la Cancun

Iată că încă un summit ONU s-a încheiat, de această dată în paradiziaca staţiune de pe litoralul mexican al Mării Caraibilor, tema fiind combaterea încălzirii globale. Gurile bune spun că, în sfârşit, după nenumărate încercări anterioare, au avut loc o serie de progrese deloc neglijabile. Gurile rele spun că aceste declaraţii pompoase sunt doar praf în ochii contribuabilului global.

Cert este că, după declaraţiile guvernului mexican, amprenta de carbon a grandioasei conferinţe a fost estimată la 25.000 de tone, cam cât consumă 4.500 de locuinţe britanice într-un an sau o ţară slab dezvoltată, precum Somalia, în două săptămâni (cât a durat summitul!). Să vedem dacă cheltuiala justifică rezultatele.

În primul rând, liderii lumii se laudă că prin Acordul de la Cancún au decis, pentru prima dată într-un document oficial ONU, să oblige ţările semnatare să menţină temperatura globală la două grade mai puţin decât nivelul pre-industrializare. Asta presupune un angajament de a reduce şi mai mult emisiile de gaze, creditate de o bună parte a oamenilor de ştiinţă ca fiind vinovate de încălzirea globală. Această tăiere afectează, în principal, ţările cu producţie industrială, precum şi pe cele cu un puternic sector siderurgic şi de prelucrare a petrolului. Ele vor trebui să investească masiv într-o tehnologie modernă, mai puţin poluatoare, pentru a face faţă angajamentelor de mediu. În vizor sunt ţări precum China, Brazilia, India, care au luat un amplu avânt industrial în ultimii ani.

Tocmai de aceea, liderii lumii au căzut de acord, în premieră, asupra unui mecanism de măsurare, raportare şi verificare a reducerii emisiilor, menit să liniştească temerile europene asupra corectitudinii Chinei, şi nu numai, în ceea ce priveşte angajamentele asumate.

Pe de altă parte, un alt grup de oameni de ştiinţă, care au participat la tratative, consideră ca temperatura trebuie redusă cu cel puţin 3,2 grade Celsius pentru a combate eficient încălzirea globală, cu atât mai mult cu cât Organizaţia Meteorologică Mondială a declarat anul 2010 ca fiind în top 3 al celor mai calzi ani din 1850 până în prezent. Ceea ce se bate cap în cap cu alte profeţii, conform cărora iarna aceasta va fi cea mai rece din 1890 încoace.

Un alt salt important pentru umanitate este reprezentat şi de crearea Fondului Verde, care constă în suma anuală de 100 de miliarde de euro menită să ajute ţările în curs de dezvoltare să reducă emisiile de gaze. Din păcate, fondul va fi activ începând cu anul 2020, iar în următorii zece ani se vor lua măsuri pentru a găsi surse financiare pentru alimentarea acestui fond. Cum banii vor fi adunaţi, mai mult ca sigur, din diverse taxe care vor umfla preţurile de consum, probabil că tot noi, bieţii cetăţeni, vom ajunge să îl plătim. Dar măcar ne putem consola că este pentru o cauză nobilă!

Şi, pentru ca tabloul să fie complet, avem şi vocalul europarlamentar britanic Rogel Helmer, care a pornit o adevărată cruciadă împotriva teoriei încălzirii globale, pe care o numeşte „isteria climatică”. El a plătit pentru o serie de afişe de dimensiuni mari, amplasate în centrul Londrei, care proclamă, nici mai mult nici mai puţin: „Politicile climatice – probabil nenecesare, în mod sigur ineficiente, ruinos de scumpe”. În aceste condiţii, nu ne mai rămâne decât să ne uităm, cu lumina stinsă, la documentare cu urşii polari, atâţia câţi mai sunt, şi să ne bucurăm că produsele „made in China” încă mai sunt accesibile, chiar şi pe vremurile astea grele.