Aletea (Elek) este o localitate multietnică, unde pe lângă maghiari şi români trăiesc slovaci, şvabi şi romi. Înaintea Primului Război Mondial Elek (Aletea) era un centru important al Ungariei de atunci, apoi cu schimbările de graniţă localitatea a devenit parcă locul central unde ura interetnică îşi făcea nu numai aripi, ci şi un cuib.

Orăşelul fondat de şvabi a fost zguduit prima dată în 1944, când au fost deportaţi de aici evreii. Apoi după formarea Cehoslovaciei au fost oferiţi ca schimb slovacii de aici.

După aceste catastrofe a urmat groaza. În 1947 au fost deportaţi în Uniunea Sovietică 5619 de şvabi, localitatea schimbându-şi astfel într-un deceniu aproape în totalitate componenţa etnică.

Până ce trec prin faţa şcolii româneşti din Aletea – cu steagul românilor, desigur – şi citesc textele de pe monumentul şvabilor deportaţi – şi „descifrez” originea etnică a coroanelor cu flori – trec pe lângă noi frumoase femei care aşteptau „cursa” de Leucuşhaz (Lökösháza).

Când încep să fac fotografii cu una dintre ele, ea mă opreşte.

– Vezi că eu sunt ţigancă! – răsteşte la mine în maghiară.

După câteva secunde de nedumerire, o întreb, de ce mi-a spus asta aşa, fără niciun motiv.

– Sunt ţigancă, şi nu mă fotografia!

Noroc cu harul meu de a conversa fără greutăţi cu tot felul de oameni, încet cu încetul o dezgheţ. Da, e vorba despre ceea ce am crezut: presa de scandal.

– Eu sunt tot minoritar, ca tine – îi explic în maghiară. – Pentru ungurii de aici tu eşti ţigancă împuţită, iar eu acasă la mine la Kolozsvár sunt bozgor împuţit… Înţelegi tu, pirandă? Nu e diferenţă mare între noi. Şi eu minoritar şi tu. Mai bine spune-mi ce cursă aşteptaţi? Eee, aia de Lecuşhaz? Apoi care ştie româneşte?

– Románul tanítottak az iskolában, de hát nem nagyon tanultunk – încep să râdă prietenii mei romi.
– Hol? Lökösházán?
– E. „Şcola Leucuşhaz”
– Ei lăsaţi, şi eu ar fi trebuit să învăţ ceva la şcoală din rusă, şi iaca-iaca că atâta ştiu: „Akakij Akakijevics Başmacikin”. Da hai, serios care vorbeşte româna? Aţi făcut română la şcoală… Înţeleg… Un pic ştiţi cu toţii, dar nu prea vorbiţi? E unul,scriitor român: Sadoveanu. El nu spunea „piranda” ci altfel: „Ai venit să-ți mai vezi chiranda?” Aha, înţeleg… No, piranda, acum, că ne-am împrietenit, mă laşi să vă fotografiez aşa, aşteptând „cursa” de Leucuşhaz (Lökösháza)?

Cum adică de ce am nevoie de poza asta? Păi de aia, că… Adică de aia că… Da, mi-a venit în minte. Ştiţi de ce? Ca să vadă românii mei acasă la Kolozsvár, că bozgoraşul de mine chiar a fost capabil să vină pe aici, la capătul lumii. Ei, ce spui? Uite poze, să vadă că românii învaţă matematica în română. Din clasă… Vezi? FRACTURI…

– Hogy mondtad, buzgur?

– Nem buzgur, hanem bozgor…

– Haha – râd prietenii mei. – A csávó buzgur… Haha … Ok, „facse poza noi”

Nu avem timp pentru reculegere la monumentul şvabilor, un adevărat părculeţ al reconcilierii, întreţinut exemplar – distanţele nu sunt mari pe aici, dar drumurile judeţene des ne păcălesc.

Aşa cum ne păcăleşte des şi istoria, dacă nu avem harul de a vedea lucrurile întotdeauna din punctul de vedere al oamenilor simpli, care vor să moară – ca şi pasărea – pe limba lui, aşteptând eternele „curse” şi trenuri.

Mărfarele istoriei – „Trenuri fără naş”.

De Csaba Szabó – Cluj Napoca