Alexandra Badea: „Politicul distruge individul”

Regizor și dramaturg, Alexandra Badea trăiește și lucrează în Franța din 2003. Montează în Hexagon, dar și în România, piesele ei fiind produse în teatre naționale franceze și instituții de spectacole din întreaga Europă. Piesa ei „Pulverizare“, montată anul trecut la Apollo 111, a câștigat Marele Premiu pentru Literatură Dramatică acordat de National Theatre Centre din Franța și a ajuns nu doar pe scenele franceze, ci și pe cele britanice, în Belgia, Germania, Grecia, Austria și Elveția. Textele care au consacrat-o le-a scris în limba franceză, iar piesele poartă amprenta unei analize sociale cu instrumente poetice, orientate spre ceea ce ne definește în mod profund. A povestit pentru Cotidianul despre prima piesă pe care a scris-o acum în limba română și pe care o pregătește pentru scena Naționalului din Sibiu.

Cotidianul: În ce fel diferă reacțiile pe care le primești la piesele tale după montările într-o țară sau alta?

Alexandra Badea: E foarte interesant, reacțiile nu prea diferă. Cred că temele abordate ating pe toată lumea. Sunt poate unele texte care abordează un context mai specific unui spațiu cultural și tratează un fragment din istoria acelei țări, dar publicul cred că reușește să se identifice cu personajele destul de ușor și să „adapteze“ povestea și contextul propriei experiențe. Bineînțeles, ele pot să difere foarte mult de la un om la altul, dar nu neapărat de la o țară la alta. Nu pot să spun: englezii au perceput complet diferit „Pulverizare“, decât germanii, francezii sau grecii. Percepția poate fi diferită în ce privește forma narativă. De exemplu, în Franța și Germania nimeni nu e surprins sau destabilizat de formă pentru că există o mare diversitate în scriitura dramatică și în esteticile spectacolelor propuse de teatre. La Londra publicul nu e obișnuit cu o astfel de formă, teatrul e mai comercial, se pune accent pe o narațiune liniară cu situații realiste, dialoguri simple și personaje încarnate. Monologul îi poate destabiliza. Cu toate astea, am simțit că publicul a fost receptiv și a intrat în acest dispozitiv. Poate că și în România este aceeași situație. Nu am văzut încă spectacolul de la Apollo, nu am văzut decât un spectacol lectură, în Festivalul de la Sibiu din 2014, când textul a fost publicat în antologia de teatru contemporan. Și am fost plăcut surprinsă de reacții. Un singur lucru mi s-a părut ciudat, unii critici care ziceau: e un text occidental, care se adresează unui public occidental. Eu nu știu ce este un text occidental, nu știu ce e un text est-european, african sau asiatic. Când scriu, nu ma gândesc că scriu pentru un public dintr-o țară anume, chiar dacă știu unde se va juca spectacolul.

Posibilitatea individului de a rezista

Cum s-au schimbat temele tale de interes de-a lungul timpului?

Într-un mod natural. În funcție de ce experiențe am trăit, de ce subiecte m-au atins, de ce întâlniri am făcut. Eu scriu mult ca reacție la ceea ce mă violentează. Nu caut subiecte. Când cineva îmi povestește ceva nu îmi zic „ăsta ar fi un subiect bun pentru o piesă“. Dar unele povești rămân și reapar într-un anume moment. E un proces inconștient în mare parte. Poate că acum îmi dau o liberate mai mare în abordarea unor teme mai intime. Nu îmi mai impun să fac un teatru politic radical cu orice preț. Zona mea a fost mereu tensiunea între politic și intim. Cum politicul distruge individul. Poate că azi sunt mai interesată de posibilitatea individului de a rezista, de a se reconstrui, de a se reinventa.

Cât de ajută și cum te pune în dificultate apartenența ta dublă la România și Franța?

Nu m-a pus niciodată în dificultate. Această dublă apartenență îmi dă foarte mult și cred că nu aparțin numai acestor două culturi. În acest moment, culturile se întrepătrund, se amestecă și acest amestec mi se pare interesant. Nu trebuie ca o cultură dominantă să distrugă o altă cultură, dar metisajul lor mi se pare vital și în acest metisaj mă recunosc. Este o carte a lui Nicolas Bourriaud, „Radicant“, care a teoretizat ceea ce simțeam și eu. Astăzi există o generație de artiști care nu se mai identifică cu o singură cultură provenită din țara de origine sau din cea în care au ales să trăiască, ei se construiesc pe măsură ce traversează diferite spații culturale. Nu mai au o singură rădăcină, ci rădăcini multiple care se dezvoltă precum iedera trecând dintr-un teritoriu în altul.

Cum resimți că influențează sistemele diferite din țările în care ai montat sau ți-au fost montate piesele ceea ce vede publicul în sală?

Cel mai bun exemplu este „Europe connexion“, un text scris imediat după „Pulverizare“, care are ca personaj un lobbyist al industriei agroalimentare de la Bruxelles. Textul analizează, între altele, cum procesul decizionar al Uniunii Europene este influențat de lobbyiuri. Acest text a fost montat la festivalul internațional de la Taipei, într-o coproductie Franța-Taiwan, cu actori din ambele țări, în ambele limbi. Iar publicul taiwanez avea impresia că vorbim despre Taiwan. Bineînțeles că percepția e influențată de experiența politică și personală a fiecăruia, dar oamenii se regăsesc în punctele comune și azi cred că știm mai mult despre ceea ce se întâmplă într-o țară de la celălalt capăt al lumii decât ceea ce știm despre noi înșine.

Trauma produsă de învățământul din România

Cum se manifestă blocajele tale legate de limba română?

Blocajul cu româna îl am din două motive: „trauma“ produsă de învățământul din România, care vine din toate poeziile învățate pe de rost în perioada comunistă și toate comentariile memorizate pentru Bac. Cuvintele alea au mult praf și nu pot să le scriu, chiar dacă sensul lor e altul acum. Vine și din faptul că la școală mi s-a spus mereu: „Tu nu știi să scrii“. Vine și din faptul că am început să mă descopăr pe mine și să îmi construiesc identitatea venind în Franța. Franceza mi-a dat libertatea asta. Și cred că blocajul persistă acum și din faptul că eu mi-am dezvoltat o scriitură poetică, scriu mult plecând de la monologul interior. Limba franceză permite asta. Diferența dintre limba scrisă și cea vorbită în franceză e foarte mică, în română e imensă. De asta am probleme și cu traducerea textelor mele în română. Cu Eugen Jebeleanu (care a tradus Pulverizare) am lucrat enorm împreună pentru a-l adapta. El traducea, punea mai multe variante pentru o frază și după ne vedeam și îmi citea. Și eu îl opream sau de multe ori ne opream amândoi și ziceam: Asta nu se poate spune așa, e ridicol. Dar nu se poate spune nici altfel. Și atunci schimbam eu sensul în franceză. Un exemplu și mai concret. O frază gen: Je suis fatiguée d’être en état permanent de guerre – se poate spune în franceză într-un dialog cotidian, într-un bar. Traducerea în română ar fi: Am obosit să fiu în stare permanentă de război. Imposibil, penibil, pretențios.

Dar cred că blocajul cu româna se deplasează. Am scris anul acesta primul meu text în română, „Perfect compus”, pe care îl voi monta la Sibiu. Am crezut că nu voi reuși. Am încercat mai întâi în franceză, dar ideea traducerii mă bloca. Nu scriam un cuvânt pentru că echivalentul său în română nu îmi plăcea. Așa că am decis să îl scriu direct în română, în cuvintele pe care le pot scrie. E un text foarte diferit de „Pulverizare“ sau de „White room“ (care va fi montat la Craiova, de Florin Caracala). E scris ca un scenariu de cinema. Dialogurile pentru film îmi ies foarte bine în română. Poezia mai puțin, dar poate într-o zi…

Ce raporturi păstrezi cu personajele din diferite piese?  

Ele trec de multe ori dintr-o piesă în alta, de fiecare dată încerc să le duc mai departe și să cobor și mai mult în interioritatea lor. E un pic din mine în fiecare, chiar și în lobbyistul de la Bruxelles. Toți suntem complici cu sistemul, toți avem o parte de dominator (opresor) și o parte de oprimat și suntem responsabili în mare parte pentru ceea ce ni se întâmplă.

Urmele pe care le lasă istoria în noi

Cum s-a schimbat modul în care lucrezi ca regizor cu actorii din România?

Proiectul de la Sibiu a venit în cel mai potrivit moment. Cred că azi sunt mult mai receptivă, ascult mult mai mult intuiția actorilor. De când fac performance-ul Mondes în care sunt pe scenă singură cu un muzician și scriu texte live într-o forma de corespondență fictivă (o parte le citesc, o parte le scriu…), înțeleg mai bine ceea ce traversează un actor, ce îl poate bloca, ce îl poate scoate din blocaj, care e raportul lui cu timpul, cu ritmul, cu textul și cu publicul. Nu îmi mai e teamă să lucrez cu actorul plecând de la propunerea sa, ascultându-l și în același timp oprind atunci când nu e just, când textul devine redundant sau încărcat, când ritmul dispare și relația cu partenerul se diluează. La Sibiu lucrez cu niște actori deosebiți, foarte deschiși, foarte interesați de subiect și de tipul ăsta de lucru. Cred că cel mai important la un spectacol este atmosfera care se creează în echipă. Regizorul poate fi genial, textul foarte bun, dar dacă ceva nu se întâmplă între cei care fac spectacolul, de la actor, regizor până la regizorul tehnic și inginerul de sunet, în spectacol asta se va simți.

Proiectul a venit în momentul potrivit și pentru că în acest moment lucrez în Franța la o trilogie plecând de la „poveștile ascunse“ ale istoriei recente. Când am obținut cetățenia franceză a fost un fel de ceremonie unde ni s-a spus: „De acum trebuie să vă asumați istoria acestei țări cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră“. Și eu mi-am spus: Colonizarea va fi greu de asumat, dar dacă trebuie să îmi asum ceva atunci trebuie să cunosc poveștile astea și să le duc mai departe, să scriu despre urmele pe care aceste povești nespuse le lasă acum, despre toate rănile neînchise care afectează și astăzi oameni care trăiesc în același teritoriu.

Când Claudia Maior și Constantin Chiriac m-au invitat la Sibiu, mi-am zis: Nu pot vorbi despre poveștile ascunse ale Franței fără să vorbesc mai întâi despre poveștile ascunse ale țării de unde vin. Despre asta este acest text, despre urmele pe care le lasă istoria în noi, despre pogromul de la Iași, din ’41, despre teroarea anilor ’50, despre frica anilor de după, despre colaboratori și despre cei care au rezistat. Despre cum o familie traversează aceste perioade, despre cum contextul politic distruge iubirea, despre cum într-o familie se sacrifică întotdeauna fetele, pentru a proteja viitorul băieților, despre cum generații de-a rândul își transmit același scheme de gândire și mai ales, despre cum generația de azi are curajul și forța să se uite în urmă și să facă curat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.