Dacă compromisul politic îl vor uitat, iar acest lucru îl înţeleg deoarece le pătează micuţa glorie de contestatari, ceea ce nu pot înţelege este dezvoltarea unui penibil cult al personalităţii, cenacliştii de luni lăudându-se între ei de parcă ar fi personalităţi covârşitoare ale culturii.
Foarte renumit în epocă şi aproape uitat astăzi, fiul lui Traian Coşovei, gazetar-model pentru reportajele sale din „Scânteia” anilor ’50, a fost poetul Traian T. Coşovei. El i-a „împins” spre debut pe mulţi dintre optzecişti, fiind mai bine plasat în partid, cum o spune de altfel şi Marian Popa, „dotat cu un tată scriitor, Traian T.Coşovei reuşeşte deja în 1979 să-şi publice primul volum”.
În „Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului” (pe care îl vom numi pe scurt SLAST), din 10 ianuarie 1982, poate fi citită o laudatio la adresa poetului Traian T. Coşovei, laudatio la care au participat între alţii Nicolae Manolescu, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Denisa Comănescu. Florin Iaru spunea că „cine îl iubeşte pe Traian zice adio definitiv comodităţii”. Mircea Cărtărescu recunoştea faptul că „un lucru nu suport la el: scrie al dracului de bine. Dar îi trec cu vederea această scădere căci, la urma urmelor, nimeni nu-i perfect”.
Iar Denisa Comănescu a fost atât de cucerită de premiile obţinute de Traian T. Coşovei, şi mai ales de faptul că şi-a recitat versurile tocmai în RSS Tadjikistan, încât a declarat: „M-am hotărât să devin o amică fidelă a poeziei lui Traian T. Coşovei. Nimic nu-i scapă. Ai milă, Traiane! Sau n-ai milă! Dă-i înainte!”. Dacă aceste afirmaţii ar fi fost sincere, atunci de ce Editura Humanitas nu publică o retrospectivă a poeziei lui Traian T. Coşovei?!
În acelaşi an 1982, Traian T. Coşovei spunea despre „drumul cuvântului” că reprezintă „o instituţie de muncă uriaşă, de efort depus în slujba Cuvântului Partidului, trăit pe deplin cu intensitatea unui mare eveniment al conştiinţei” (Traian T. Coşovei, „Drumul Cuvântului”, SLAST, 15 august 1982, p. 1).
În multe volume cu poezii patriotice, „revoluţionare”, în fapt omagiale, apar mulţi optzecişti. Amintim selectiv aici volumul „Tineri ca patria” apărut în 1983 şi unde sunt prezenţi între alţii Paul Balahur cu poezia „Omagiu”, Nichita Danilov („Buciumaţi”), Mircea Dinescu („Grâu păzit de maci”), Magdalena Ghica („1907 Memento”), Emil Hurezeanu („Istorie”), Elena Ştefoi („Poem patriei pentru luna mai”), Grete Tartler („Repetatele înfloriri”), Matei Vişniec („Imn”), dar şi „contestatarul” Bogdan Ghiu cu un „Poem” patriotic.
Ion Stratan, decan al optzeciştilor, scria la rândul său o astfel de poezie: „Marea victorie-n ani se ascunde/ Numai rostirea poate să sape/ Lungile câmpuri, albele unde/ Duse din Roma pâna la Tapae/ Limpede limbă fără de supunere/ Numai ca florile ape rămân/ Buzele bunilor în nesupunere/ Păstrându-mi numele: daco-român” (Ion Stratan, „Daco-România”, Amfiteatru, an XI, iunie 1976, p. 2).
Chiar nu exista şi o altă ofertă pentru publicat poezii decât astfel de volume omagiale?
Îi reamintim cu această ocazie dlui Florin Iaru că revista la care a colaborat şi a trecut-o sub tăcere timp de 20 de ani, „Convingeri Comuniste”, nu a fost singura revistă studenţească din Bucureşti, după cum se plângea domnia sa într-un comentariu pe forum. Au mai fost şi alte reviste studenţeşti la Bucureşti, la unele colaborând şi personajul în cauză, precum: „Amfiteatru”, „Viaţa Studenţească”, precum şi la o revistă a uniunii tineretului comunist: SLAST.
Apoi, domnule Florin Iaru, suspendarea „Cenaclului de luni”, în iunie 1983, „la începerea vacanţei de vară”, a fost făcută discret, „de autorităţile de partid ale Centrului Universitar, aşa cum de altfel şi-au dorit la un moment dat şi membrii lui, chiar dacă hegemonia revendicată de el pentru reprezentarea naţională nu-i justificată”, după cum afirmă Marian Popa în „Istoria literaturii române de ieri pe azi” ( pp. 602-603). Aşadar, nu vă mai legaţi de falsa disidenţă anticomunistă cauzată de suspendarea „Cenaclului de luni”.
Apoi îmi sugeraţi că v-am inclus la grămadă, fără să ştiu cum stăteau lucrurile. Atunci, domnule Florin Iaru, vă asumaţi textele proletcultiste ale lui Nicolae Manolescu, precum şi cele semnate de Ovidiu S. Crohmălniceanu? Cum vă explicaţi faptul că Mircea Cărtărescu a fost ales vicepreşedinte al Societăţii Literare a Studenţilor, alături de Radu Călin Cristea, un alt coleg de generaţie, sub tutela atentă a politrucului Ion Dodu Bălan, în anul 1978? Această informaţie este publicată chiar de revista unde aţi colaborat cu onor: „Convingeri Comuniste” (nr. 4, 1978, p. 1). Iar în final vă asumaţi scrisorile lui Andrei Pleşu către Nicolae Ceauşescu? Acceptaţi diagnosticul de plagiat pus de Adrian Marino privind titlul „Minima Moralia”, luat fără pic de jenă de la Th. Adorno?
Dincolo de aceste răspunsuri, dacă vor veni, pentru cititori trebuie să oferim o imagine cât mai fidelă despre poezia şi literatura optzecistă. Pentru optzecişti, literatura română „a făcut o gaură în cer”, cum afirma Florin Iaru în SLAST (25 februarie 1989, p. 3). Iar pentru Mircea Cărtărescu „generaţia ’80 este în primul rând singurul grup literar din ultimii 50 de ani (de la avangarda istorică şi generaţia criterionistă încoace) care a reevaluat în mod conştient arhitectura literaturii române. (…) Concret, ea a realizat un câmp ideatic şi artistic incofundabil, care ordonează şi coordonează toate eforturile scriitorilor generaţiei, în ciuda diversităţii lor frapante” (Mircea Cărtărescu, SLAST, 16 decembrie 1989, p. 3).
O foarte interesantă sinteză despre optzecişti a făcut-o Marian Popa în „Istoria literaturii române de ieri pe azi”. Despre Florin Iaru aflăm: „Cine a stat în preajma lui o oră şi-a dat seama că el este un tipic hiperactiv, printre ale cărui psihosindroame organice specifice se numără şi logopatia. Iaru nu trebuie deci explicat prin considerarea unor opţiuni tehnice în deliberări de structurare. (…) Muzical vorbind, fluxul poetic este un legato servind un insolit predicitbil. Iar practic, acest tip de poezie pretinde o adevărată lectură nesfârşită: adică una ce poate fi oricând întreruptă” (p. 619).
Chiar şi Traian T. Coşovei a intuit că poezia lui Iaru „este aidoma unei valize ticsite care se desface catastrofal pe peron în clipa plecării trenului” (SLAST, 11 decembrie 1982, p. 2).
Despre Bogdan Ghiu, Marian Popa spune că „scrie având drept obiect poezia”, dar „mai trebuie să se demonstreze caracterul poetic al textului, reprezentând în mai toate cazurile aporii prescurtate” (p. 621). Bogdan Ghiu a fost descris şi de Traian T. Coşovei în uşoara sa ironie: „Se spune că marmura Universităţii ar fi tresărit la auzul paşilor săi rari în acel loc unde până şi piatra e tobă de carte” (SLAST, 3 aprilie 1983, p. 9).
Iată acum şi radiografia generaţiei de poeţi optzecişti descrise la aproape două decenii distanţă de Marian Popa: „Aceşti tineri cresc în mijlocul culturii şi literaturii, trăiesc într-o relativă mondenitate şi automatisme ale culturii pop: dar via eminentia le e aproape fără excepţie străină, via negationis impură, via moderna nu le este la îndemână deoarece cultura primează şi ea e întotdeauna totalmente lacunară. (…) Cultivaţi, simulând din dezabuzare dinamismul, ei reuşesc să-şi prezinte inteligenţa drept talent şi talentul drept sinceritate; profesionalismul, lipsa de idei structurante şi de iluzii favorizează exerciţiul unei poezii ca şmecherie: poezia e dată drept şmecherie, şmecheria avansată drept noua formă de poezie. Pe de o parte se refuză poezia altora, dar se parafrazează, se parodiază şi chiar se plagiază manierele altora în lipsă de idei formative, avansându-se drept poezie texte rezultate din glosări, adaptări, adnotări şi conspectări care se îndreaptă tot mai mult spre trecut. (…) Nu au observat acest lucru judecătorii ei handicapaţi din generaţiile anterioare, cu pregătire profesională mai scăzută, precum şi cei impresionaţi de noutate, care au uitat că un contestatar sau un nonconformist nu pot funcţiona dacă nu există ceva solid de contestat” (pp. 605-606).
Nu putem încheia fără să argumentăm în două fragmente poetice comparative sentinţa clară a citatului de mai sus:
Florin Iaru, poezia „High Way Fidelity” publicată în 1984 şi dedicată lui Tudor Jebeleanu, fiul comunistului ilegalist Eugen Jebeleanu:
„(…)- Ce faci aici, Albă ca Zapada?/ -Trotuarul fac, lupule, numai trotuarul./ -De ce şi pentru cine, puicuţo?/ -Pentru nimeni – a răspuns fetiţa cu chibrituri – pentru nimeni şi pentru bunica./ -Drăgălaşo, nu ţi-e frică aici la marginea lumii?/ – Ai tu ceva, lupule, ceva care să-mi crească alcoolemia, combustia internă, bucuria?/ -Are lupul, gagico, are în sticluţă/ un suflet lichid de bunicuţă/ ia întinde-ţi botu încoa/căţea!”.
Şi acum un fragment din poezia unei alte generaţii:
„ne-am uitat cu subînţeles unii la alţii/ am deschis repede cartea cum ai deschide/ fereastra dinspre grădină în zorii zilei/ câştiguri şi pierdieri scria acolo negru pe alb/ dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam/ câştiguri şi pierderi scria – într-un timp/ care de mult timp nu mai era al nostru” (Virgil Mazilescu, „Luceafărul”, 2 septembrie 1978).
P.S. „Eu nu prea înţeleg ce tot vorbiţi, pentru că eu sunt un poet medieval care scrie poezie simbolistă despre contemporaneitate!” (Ion Stratan, „Amfiteatru”, decembrie 1978, p. 4).
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.