Ce flotă măreață, mândră flotă militară planetară, vapoare, cuirasate, crucișătoare, submarine, fregate, torpiloare, vedete purtătoare de rachete, un vas-amiral ochios și plin de argintărie, semeț, dotat și utilat, mamă, mamă.
Păi nu mișcă nimeni pe planetă cu flota asta periculoasă și măreață. Trăiește fiecare în banca lui, în barca lui, acolo, nevolnic, slugarnic, se agită un pic de colo, colo, se naște, trăiește, moare. Nimeni nu mișcă-n front. Dacă amiralul planetar vrea să se joace de-a războiul pe țărmul unui continent, să te ții, aruncă bombardeaua fără prea multă vorbărie. Noi ne bulucim pe sub copaci, păzea că vine ghiuleaua, dă-te la o parte.
Sigur că tremură toate popoarele dar amiralul planetar e amiral între amirali, nu te pui cu el. În rest, nu mai sunt nici pirați somalezi, în Golful Persic nu mai umblă nimeni cu cioara vopsită, turcii nu mai au nici o treabă în Bosfor, ce să mai zic de spanioli, englezi sau franțuji în Gibraltar. Amiralul planetar scrutează zările albastre cu binoclul său de argint și întreabă calm, egal, sacadat. Cine e tâmpitul care se dă cu iahtul prin Marea Sargaselor fără aprobarea mea? Păi e finul dumneavoastră amirale, de aia se dă cu iahtul pe Marea Sargaselor. Scufundați-l. Și ce crezi, submarinele atomice l-au scufundat pe bietul iaht.
Asta e, nu te joci cu amiralul planetar, n-are milă de nimenea amiralul planetar. Acum ce să vezi, s-au auzit niște strigăte pe țărm, pe plajă, în Hawai, în Tenerife, în Bali. Amiralul planetar e dușmanul poporului! Strigăte de cheflii, de oameni beți criță, pe plajă, cu femei mișto lângă ei, distracție, sindrofie, bețivăneală de miliardari duși cu sorcova. Dar nu erau oameni, nu. Erau niște extratereștri excentrici, veniți în vacanță tocmai de pe planeta Neptun. Păi zău că bine le-a făcut amiralul planetar de i-a scufundat în doi timpi și trei mișcări cu flota lui purtătoare de torpile. Vruuuum, au făcut torpilele, nu e de glumă, praf s-au făcut extratereștrii.
Acum, ce să zic, poate că nu e tocmai bine, am gândit noi, tremurând ca piftia. Nu mai e libertate. Nu mai e nebuneală lumească. Nu mai e relaxare. Amiralul planetar ne pune în cârcă tot felul de dări, de taxe navale, de impozite acvatice, ne cocoșează, zău așa. Dacă nu-ți convine, pac, te izbește o bombardă trasă de pe mare de un cuirasat fioros. S-a dus bruma noastră de liniște, facem drepți ca-n barcă, zău așa. Dar, vai, ne-a venit și nouă apa la moară și am pornit la revoluție. Căci, nu-i așa, avem o meteahnă ciudată şi periculoasă.
Ne dedulcim vorbind despre conducătorii lumii din toate timpurile, fie ca despre nişte eroi providenţiali, fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii după interes, pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii după vremuri, dacă nu ne-au făcut un ce interes. Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii. Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic.
Am impresia că de fapt, noi, oamenii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră încastrată în sufletul nostru comun nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi. Noi, oamenii, ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general, împărat, mareșal, procuror, primar.
Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă. Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci, ne arătăm vitejii lui peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul.
In Romania … se zice ATAMAN … AMIRALULUI de barci …
Asadar,domnule Bufnila, citind in tandem 2 carti si ascultand giganti ai jazzului clasic imi pun intrebari si -mi raspund precum Alfred Sauvy despre elogiul ,,conflictului civilizat”:,,scopul democratiei nu este de a se intelege ci de a sti sa divizezi”. Amiralul planetar nu este un inger caci si binele si raul se intrepatrund in el. Asa e el ,amiralul planetar! El crede ca supravegheaza planeta din varful superioritatii sale si nu vede de ce s-ar certa cu muritorii de rand din fata sa. Amiralul planetar nu e Cassiodor-omul politic roman – care, dupa cadrea Romei,a zis ca va lua concediu dupa o ,,forma colectiva de timp” in care isi exercitase deciziile si vointele amestecate cu vointele si deciziile altora.
Un frumos sfarsit de saptamana! Si nu uitati: ,,lumea intreaga e din nou in mars;dar merge in sens invers!” (G.K.Chesterton).
,,Dar nu toti vor,asa in mod simplu, sa fie inghititi de noua lume.Postura cea mai admirabila este aia a omului care nu cedeaza.Nimic nu e mai natural decat a crede ca nu-i totul pierdut si faptul ca nu reuseste sa aduca inapoi lumea de ieri ,poate sa restaureze ceea ce nu a trebuit sa fie sacrificat.Chiar cand lumea pare sa alunece,chestiunea politicului ramane centrala.Dar, conform epocii in care traieste,politica isi schimba vocatia.Marguerite Yourcenar,in ”Memoriile lui Hadrian” l-a facut pe imparat sa spuna:si daca as multumi zeilor,pentru ca ei m-au acordat sa traiesc intr-o epoca in care sarcina care mi-a fost data a esuat consistand in reorganizarea prudenta a lumii si nu a scoate din haos o materie inca informa sau a ma culca pe un cadavru incercand sa-l inviez„.(Imperiul lui politic corect – Mathieu Bock Côté).
In alta ordine de idei…,, ar fi nedrept ca evolutia sa fie principiul director prin continuitate si sageata temporala si nu organizarea prin catastrofe si bifurcatie care este amurgul profetilor si a savantilor si scriitorilor desueti, conservatori si potrivnici schimbarii lumilor„(Campuri magnetice- Ovidiu Bufnila).
„Cand conducatorul pune piciorul in prag, ne guduram într-o umilinta grotescă si nesănătoasă pe care o numim jertfa.”
Omul este animalul cel mai usor de îmblanzit. Trist este ca, nu numai se lasă usor îmblanzit, dar si-a însușit tehnici de autoimblanzire pe care le-a perfecționat până la sublim. Si uite asa, cei care se autoimblanzesc prin tehnica pupincurismului au completat-o cu cea a pupinfalusurismului. Periatului intelectual i-au adăugat pe cel moral si pe cel corporal, cu preponderență în zona piciorului plat si a gazelor de eșapament. Limbile oferite cu generozitate in zona orgiastica si le au extins in cea a rezidurilor industriale lichide, solide sau semisolide. Periatul scamelor a fost completat cu lustruitul pantofilor, inghititul zoaielor si masajul scalpului dosist. Caratul gentii a fost intregit cu cel al olitei de noapte si a gunoiului menajer. Spaltului imaginii i s-a adăugat spălatul conținutului pantalonilor fără spilzhozani, al găurilor negre fără profunzime si, în general, a oricărei găuri. Mersului pe sârmă i s-a adăugat cel pe constinte. Calcatul in picioare a demnității a fost completat cu cel al libertății, binelui, frumosului si adevărului. Si totul, vorba domnului Bufnila, in numele jertfei pe altarul stomacului din piele de idioti cu pretentii de oameni ai timpului prezent. Pentru asemenea indivizi lanțul este simbolul libertății, limba putredă a demnitatii, genunchii rosi pana la sânge al căutărilor interioare , mersul pe coate al verticalitate, umblatul in varful limba al zbuciumului interior, maturatul si luatul pe faras al oponentilor act de mare patriotism.