„Ana”, noul film al regizorului Alexa Visarion, în premieră în cinematografele noastre

Cel mai noul film al regizorului Alexa Visarion, Ana, se inspiră din traseul prin care regizorul a încercat obsesiv să ecranizeze mitul Meşterului Manole.

După avanpremierele de la Salonic, Atena şi New York, cel mai recent film al lui Alexa Visarion va avea premiera vineri 12 decembrie, la ora 19.00, la Cinematograful Studio.

Din distribuţia filmului fac parte nume sonore ale cinematografiei şi teatrului româneşti, ca Răzvan Vasilescu, Mircea Albulescu, Dorina Lazăr, Dorel Vişan, Andras Demeter şi Ovidiu Ghiniţă, dar şi actori aflaţi la debut, precum tânăra actriţă Cristina Drăghici.

Dorel Vişan şi Mircea Albulescu

Scenariul şi regia Alexa Visarion.

Imaginea este semnată de Pătru Păunescu. Muzica: Mircea Florian.

Montaj: Niţă Chivulescu. Sunetul: Mihai Orăşanu.

Este povestea unui bărbat în pragul bătrâneţii, a unei tinere ajunse printr-o întâmplare o nefericită prostituată în Italia şi a unui adolescent, încercaţi de viaţă şi care reuşesc să comunice, susţinuţi în dialogul lor de legenda Meşterului Manole.

Alexa Visarion dându-le explicaţii celor doi interpreţi

Realitatea şi ficţiunea construiesc o stare specială în care trecutul, prezentul şi viitorul le invadează simultan existenţa. Într-un loc al aşteptării, pe malul unui lac încă nepângărit de oameni, cei trei îşi intersectează amintirile în tensiunea grotescă a prezentului.

Erotismul şi poetica acestui film sugerează stresant şi periculos lipsa de şansă a trei generaţii. Singura lumina poate fi iniţierea şi înălţarea bisericii în sufletul lor.

Cristina Drăghici, interpreta rolului Ana

„Fiecare film are la temelia lui o poveste care trebuie eliberată… ANA vine din lumea lumilor mele pe care o caut şi mă caută… Nu o voi găsi niciodată, cum şi personajul filmului meu nu va face niciodată filmul visat. Toate înţelesurile baladei Meşterului Manole pe care am vrut-o film încă din 1978 sunt prezentate în a cincea varianta a scenariului, în elipse, în exformaţii. Filmele mele de până acum, capitole ale unei structuri unitare, se rostuiesc în Ana. În acest perimetru fascinant şi trist pulsează relaţia bărbat – femeie, ambiguă, fluidă, sacră, violentă, mereu aceeaşi şi niciodată la fel aşa cum spuneam în Înainte de tăcere, în Punct… şi de la capăt, în Vinovatul.

Răzvan Vasilescu şi Cristina Drăghici, interpreţi principali

Acţiunea se desfăşoară acum, în prezentul confuz… şi uneşte trei dimensiuni ale timpului existenţial. Timpul sacru, mitic al baladei, dar şi al scenariului gândit de erou, timp al esenţei şi revelaţiei. Ca o umbră înspăimântătoare, dureroasă, vine timpul grotesc şi ucigător al cenzurii ideologice, timpul dictaturii ucigaşul gândirii şi artei. Simultaneitatea timpurilor este întregită de tragi-comic, de hilar, de mereu acum, mereu acelaşi… Într-o zi a omului sunt toate zilele timpului, spunea Borges.

În Ana, erotismul este prezent în toată densitatea sa… se simte, se adulmecă… doare, cheamă, dar nu se vede, nu se făptuieşte, e tentaţie, vocaţie… Există altfel…

Regizorul şi Cristina Drăghici, interpreta Anei

Personajul fetei e nou în familia eroinelor mele. Inocenţa şi viciul, candoarea şi prostia vieţuiesc în această fată care mai are doar sufletul ca identitate… cucerită de trăirile Nastasiei Filipovna din Idiotul lui Dostoievski, cu amintiri întunecate şi suferinţa cunună, începe firav să creeze… cu umor, cu ironie, cu frison şi spaimă, împreună cu El, scenariul Meşterului Manole al cărui film nu-l vor putea face vreodată.

Prezent în viaţa noastră, cel mai nou şi cel dintotdeauna la el acasă, aici la noi, Partidul Celor Dezamăgiţi din România (P.C.D.R.) – e parte vie a unirii celor trei timpuri. Filmul, prin ecourile singurătăţii, prin dezamăgire şi revoltă, strigă: Ole, Ole, Ole, unde ne sunt speranţele… dar cine oare vrea să audă?

Marile întâlniri sunt predestinate

Cât de greu, de temător se înalţă Biserica şi câtă iubire trebuie să rodească în noi pentru a fi curaţi pentru jertfă… Întrebări, întrebări aici şi oriunde.

Ole, Ole, Ole, unde aţi ascuns speranţele…

Biserica este o structură sufletească şi înălţarea ei poate să ne cuprindă.

Să fie oare filmul meu o pagină testamentară?!”, mărturiseşte regizorul.

Răzvan Vasilescu, Cristina Drăghici şi Ionuţ Pavel

Despre cartea scrisă de Alexa Visarion: Ana – Sens şi imagine, Ion M. Tomuş nota, sub titlul ANA lu’Alexa Visarion:

“În ultima vreme, din ce în ce mai des, suntem martorii unei afirmaţii periculoase, prin caracterul său fundamental greşit, exprimat unilateral: «poporul român este caracterizat cel mai bine prin mitul Mioriţei». Astfel, s-ar considera că doar aşa se poate explica şi justifica fatalismul ce pare să marcheze destinul românesc, lăsându-se la o parte componente esenţiale ale acestui mit: candoarea, curajul, dorinţa de independenţă etc. În schimb, se doreşte ca atenţia să fie concentrată spre lipsa de reacţie a ciobănaşului din mit şi spre resemnarea sa, aparent păguboasă. În schimb, un alt mit esenţial este lăsat să existe singur, liniştit, într-un plan secund. Meşterul Manole nu pare să fie la fel de interesant şi de ofertant pentru a justifica măcar una dintre dimensiunile universului spiritual al poporului român. Desigur, trecem peste faptul că este mult mai uşor să vorbeşti despre o resemnare istorică în faţa unui potenţial element de violenţă şi ne întrebăm dacă, nu cumva, acest al doilea mit esenţial, al meşterului care sacrifică tot ce are mai scump pe lume pentru ca să dăinuiască zidul, este mult mai important, acum, la începutul secolului XXI, când avem nevoie de construcţii, mai mult decât oricând.

Dorina Lazăr în pelicula Ana

Ei bine, în acest context special, filmul maestrului Alexa Visarion mi se pare cu atât mai important. Într-o conjunctură culturală şi socială particulară, unde valorile sunt dificil de identificat şi definit, Ana este un film care, deşi vorbeşte despre singurătate, are mereu în vedere, cadru cu cadru, dorinţa de a construi. Prin energia vulcanică a regizorului, care transcende pelicula cinematografică şi poate fi resimţită ca o putere de dincolo de imagine şi text, cred cu tărie că suntem martori la un moment interesant: filmul nu ne vorbeşte despre o construcţie eşuată, ci despre aşteptările a două personaje, care se coagulează şi prind contur într-o lume în care este sabotat actul simplu de a construi. Ceea ce rezultă din această retezare a aripilor este povestea Anei, iar scenariile din acest volum oferă o perspectivă asupra dimensiunii textuale a proiectului cinematografic.

Dincolo de ecran

Desigur, preocuparea lui Alexa Visarion pentru dimensiunea mitologică a construcţiei nu este nouă. Spectacolul Meşterul Manole, după piesa lui Lucian Blaga, de la Teatrul Naţional din Cluj Napoca (1973), ne indică atenţia pe care regizorul o acordă unei dramaturgii speciale, mai dificil de configurat scenic. Piesa lui Blaga nu beneficiază de o structură dramatică clasică, ci se revendică din puterea metaforei. Manole trebuie să împlinească sacrificiul suprem pentru ca zidul bisericii să dăinuiască: contopirea Mirei (Anei) cu peretele viitoarei construcţii pleacă de la un moment marcat de teatru în teatru, detaliu care este rareori punctat de comentatorii operei blagiene: «Povestea cu jertfa omenească e – numai aşa – un joc. Un joc de albă vrajă şi întunecată magie, pe care-l vom face cu tine. (…) Fiindcă tu eşti aici din întâmplare. (…) Fiindcă între toţi şi toate tu eşti cea mai potrivită pentru joc». Din această scenă, care este, în viziunea noastră, cel mai important moment din piesa lui Lucian Blaga, se revendică dimensiunea ludică a personajelor din Ana: o Ea şi un El, lipsiţi de o identitate socială, cu o biografie măruntă, dar care se găsesc unul pe altul într-un topos special, câmpia, care devine, astfel, centru al universului. Dincolo de ratarea şi eşuarea personală a fiecăruia, ni se pare extrem de semnificativă evoluţia lor ca actanţi într-o adaptare postmodernă a mitului Meşterului Manole, în care eroul este omul simplu, aparent neînsemnat. Prin orizontalitatea câmpiei, maestrul Alexa Visarion ştie foarte bine să sugereze un element spre care tind personajele centrale ale filmului: cadrele largi cer un element de verticalitate, construcţia se revendică prin acţiunile şi visele Ei şi ale Lui. În acelaşi timp, pontonul din mijlocul lacului devine un fel de luntre a lui Caron, element solid, de fier, care depinde de un mediu acvatic. Cele trei timpuri din film trebuie privite şi receptate drept universuri care se întrepătrund, care nu sunt fixe: timpul mitului şi al scenariului pe care îl visează măruntul erou, El, se conjugă cu timpul dinainte de 1989, marcat de o propagandă monstruoasă a sistemului, care îl va învinge pe personajul nostru. În fine, ultimul timp al filmului este prezentul acţiunii, în care personajele se întâlnesc şi formulează mari întrebări cu privire la existenţa lor”.

Răvan Vasilescu, Dorel Vişan, Mircea Albulescu şi Iulia Mihalcea

Comunismul este prezentat într-o manieră histrionică – într-un birou dominat de portretul deformat de rânjet a lui Ceauşescu, o secretară grasă şi bătrână dă cu spray în toaletă şi îi explică protagonistului de ce a fost refuzat scenariul lui. Un pitic handicapat apare pe holuri în mod repetat şi cere linişte, pentru că „se vizionează un film interzis”. Acuzatorii scenaristului din film, interpretaţi de Dorel Vişan şi Mircea Albulescu, dictează fraze fără sens unei secretare frumoase, dar promiscue. După ani de zile, în planul acţiunii prezente, cuplul Vişan – Albulescu a supravieţuit în aceeaşi simbioză bolnăvicioasă, pentru că cei doi, ramoliţi de bătrâneţe acum, sunt inseparabili. În aceeaşi manieră a exteriorizării handicapului sufletesc prin metonimie, nebunia lui Albulescu este reprezentată de un dansator de step.

El şi ea pe plajă

„Comunicarea este o parte esenţială a filmului. Opera de artă este o modalitate de comunicare, acest lucru este un truism, însă în film se vorbeşte despre comunicare în moduri şi sub forme extrem de diverse. Într-o clădire în ruine, pe fundalul strălucitoarei Case a Poporului, cineva strigă «cuvinte uitate, cuvinte alungate»: curaj, demnitate, ţară. În scena imediat următoare, tânăra fată îi explică bătrânului scenarist că nu are rost să scrie nimic, deoarece «cuvintele, câte stele pe cer, sunt inutile». Scenariul este plin de figuri de stil: «cât suflet curge pe-aici», zice eroina privind apa, sau îi strigă la un moment dat personajului masculin: «te-ai chinuit să înalţi prăbuşirea asta!»”, scria la avanpremiera filmului de la Salonic artistul vizual şi scriitoarea Ana Maria Papadimitriou.

Alexa Visarion şi Cristina Drăghici în timpul repetiţiilor

Scriitoarea, traducătoarea, editoarea Angela Bratsou din Atena afirma: “Alexa Visarion este deja un nume cunoscut în Grecia: nu doar de românii de aici, ci şi de oameni de cinema eleni.

După «Înghiţitorul de săbii» de anul trecut, anul acesta a fost aşteptat cu nerabdare cu noul, proaspăt «născut», «Ana». La Salonic a fost pentru început şi a fost vizionat cu «sold up». Invidia şi nerăbdarea celor din Atena au fost răsplătite din plin. În sala oferită de Uniunea Regizorilor Eleni, am avut parte de o autoprezentare a autorului şi de o discuţie cu dânsul… în avanpremieră.

Discuţiile despre un lăcaş sfânt au loc pe o epavă plutitoare

Filmul ca atare, pe mine personal, m-a şocat: am descoperit o tânără generaţie de români în plină căutare şi regăsire, după peripluri prin alte ţări, prin întâmplări, prin vise. Este un film dur, dar şi plin de speranţă: întotdeauna cei tineri pot spera şi realiza, chiar şi cu sacrificii, ceea ce visează.

O poveste de dragoste ambiguă, sacră, violentă, mereu aceeaşi şi niciodată la fel

Domnul Visarion a creat o chef-d’oeuvre. Şi ceea ce aproape uitam să spun: mi-a plăcut mult, mult, filmul”.

“Scenariul de film scris nu pentru a place, ci pentru a zgudui, pentru a prinde de umeri şi zgâlţâi puternic spectatorul, determinându-i un crash–test al întregii sale filozofii existenţiale. Autorul transformă, prin prisma propriei experienţe de viaţă, întrebările fundamentaliste («Cine suntem?», «De unde venim?» şi «Încotro mergem?»), le frământă pe cale, coborând sau urcând, pe jos sau călare (pe bicicletă), bătând sub tălpi apa sau pământul, într-un ritm ce se schimbă continuu.”

Răzvan Vasilescu şi Cristina Drăghici

Drumul ca simbol central e o provocare-ispită. Trebuie să faci faţă. E drumul vieţii, calea ce duce spre o ţintă aflată-n neclaritatea înceţoşată de la orizont. Începe odată cu apariţia eroului principal, un bărbat trecut de prima tinereţe. Erou despre care nu ştii cine e, nici de unde vine şi nici unde se duce. Drumul ce duce spre necunoscut îi oferă şansa spre marea întâlnire şi confesiune purificatoare. Spălarea de păcat, dătătoare de putere pentru a înfrunta trecutul şi-a continua spre viitor. Dar este oare suficientă?! Acesta e unul din semnele de întrebare care planează de la început până la sfârşit, semn de întrebare-provocare pentru fiecare dintre spectatori.

Drumul ca simbol central al filmului

Nu vom afla niciodată cine sunt de fapt personajele principale. Sunt un EL şi o EA. Sunt un nimeni, un zero şi-o curvă, tânără, frumoasă, dar lipsită de talent pentru prostituţie. Dar sunt ei cu adevărat ceea ce mărturisesc a fi, nu fără o doză mare de autoironie, de autopsie dureroasă?!

„Ana lui Alexa Visarion e o sublimă poveste de dragoste, învăluită de misticism întrepătruns când de-o rezonanţă cosmică cu rădăcini în Balada populară (Meşterul Manole), când de ecouri biblice (izgonirea din paradis, Adam şi Eva, şarpele, Iisus şi Maria-Magdalena, arca lui Noe). O poveste de dragoste pură, între doi păcătoşi, reîntorşi la origini”, afirma criticul Carmen Irimia.

Cei doi se scaldă într-o apă care nu-i purifică

“Acţiunea filmului uneşte cele trei dimensiuni ale timpului existenţial: timpul sacru, timpul mitic al baladei şi al scenariului gândit de erou, timpul dictaturii comuniste şi al aberantelor decizii ideologice care cenzurau gândirea şi arta, şi timpul prezent, în care se petrece acţiunea, timp al întrebărilor …

Vital şi caustic, oniric şi ciudat, poetic şi grotesc, Ana este un film care identifică criza care ameninţă în orice monent umanul, de care suntem responsabili ori de câte ori ne lipsim de esenţa misiunii noastre.

Ana vorbeşte despre durere, nelinişte, anxietate, moarte, dar şi despre bucuria existentă în toate aceste stări, o bucurie a căutării, a depăşirii tragicului atunci când putem înţelege că suntem născuţi şi pentru a muri, că viaţa e şi moarte şi aceste lucruri trebuie înţelese şi împăcate căci trăiesc în unitate… astfel bucuria are un sens şi arta nu este doar o întâmplare care delectează şi ierarhizează orgolii…

Alexa Visarion alături de George Banu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Mircea Diaconu la ceremonia decernării titlului de Doctor Honoris Causa

Bucuria este întâlnirea cu celălalt, cu universul, cu taina. Vorbim mereu despre valoarea noastră pământeană uitând că suntem în acelaşi timp stelari, călători în misterioasa Cale Lactee. (…) A fost o bucurie să văd oameni de diferite profesii, cu diferite experienţe, cu gusturi diferite care au reacţionat profund, spontan, direct sau mai puţin direct… Filmul nu este făcut să placă şi nici să dea verdicte asupra vieţii… El este o spovedanie, care poartă în ea doruri multe, doruri de împlinire şi ratare!”

Alexa Visarion este regizor şi scenarist de teatru şi film. A regizat filmele, Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct şi de la capăt, Vinovatul şi Luna verde. A primit numeroase premii, printre care Premiul Academiei Române, acordat de pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică, şi Premiul UNITER pentru întreaga activitate artistică.

Alexa Visarion a lucrat mulţi ani ca regizor şi profesor în SUA, prezentând Înainte de Tăcere, Năpasta şi Înghiţitorul de Săbii în diferite universităţi din Statele Unite. A fost beneficiarul a două burse Fulbright în teatru şi film… A lansat două volume la ICR New York în urmă cu câţiva ani. Proiectul Portret de Artist la New York a dus premiera Anei peste Ocean.

Ana este o producţie Paradox Film, susţinută de Centrul Naţional al Cinematografiei, Societatea Română de Televiziune, cu suportul RO DE Film.