Jurnalista Adina Popescu a relatat o experiență traumatizantă petrecută la secția de ortopedie a instituției de stat. Femeia a stat șase zile pe un pat de spital, cu fracturi multiple, fără aer condiționat și fără o programare clară pentru intervenția chirurgicală.
Calvarul din spital și lipsa de reacție
Pacienta a ajuns la unitatea medicală din capitală cu o dublă fractură de umăr și de tibie, după un accident casnic. Ea a așteptat trei ore la secția de primiri urgențe pentru investigații, cu speranța că medicii o vor opera în aceeași zi. Totuși, intervenția a fost amânată repetat, iar femeia a rămas imobilizată în condiții de căldură extremă, fără explicații clare din partea medicilor. Articolul ei publicat în Dilema descrie în detaliu senzația de abandon din acea perioadă de șase zile.
„Timp de șase zile, imobilizată complet, nu m-am simțit aici o ființă umană, nu m-am simțit nici măcar un pacient, am fost un sac de cartofi abandonat pe un pat de spital căruia i se făcea din când în când un calmant.” descrie jurnalista.
Condițiile de salon și sistemul de șpăgi
Materialul publicat în Dilema prezintă o realitate despre infrastructura spitalului. Saloanele nu beneficiau de aer condiționat funcțional la temperaturi exterioare de 40 de grade, iar personalul medical era adesea depășit de situație și de lipsa dotărilor de bază. Pacienta a fost nevoită să împartă bancnote de zece lei infirmierelor pentru nevoi fundamentale, o practică umilitoare pe care o condamnă.
„Salonul era pentru trei-patru persoane, însă aici existau cinci paturi și un mobilier de spital desperecheat – eu, de pildă, nu aveam noptieră, ai mei mi-au lăsat lucrurile pe patul de alături care din fericire a rămas gol – o sticlă cu apă, telefonul, geanta plină de bancnote de 10 lei pe care mă străduiam să le împart în dreapta și-n stînga cu singura mînă disponibilă. Niciodată nu am știut cum să dau șpagă, mai ales că am făcut parte, ca jurnalist, din multe campanii împotriva corupției mici, e total împotriva principiilor mele, dar cînd ești într-o situație disperată în România – o țară europeană, în anul 2026 –, îți uiți toate principiile.”, spune jurnalista în relatarea sa despre condițiile din spital.
Transferul în sistemul privat și costurile uriașe
Din cauza amânărilor nesfârșite și a fricii pentru propria viață, autoarea a decis să ceară transferul la o clinică privată. Acolo a găsit empatie și profesionalism, dar prețul pentru o operație la timp a fost unul enorm pentru un cetățean obișnuit. Femeia a explicat că a folosit banii obținuți din vânzarea unui apartament pentru a achita suma de 8.000 de euro, deși a cotizat timp de 25 de ani la stat.
„Operația m-a costat 8.000 de euro, adică o mașină second-hand bunicică, în mod normal nu mi-aș fi permis-o (doar dacă făceam un credit), însă tocmai îmi vândusem apartamentul din București și nu apucasem să reinvestesc. Cu alte cuvinte, mi-am vândut casa ca să mă operez.”, povestește jurnalista.
Reacția oficială a conducerii spitalului
Reprezentanții Spitalului Clinic de Urgență București au reacționat public după apariția acestor acuzații grave în presă. Conducerea a anunțat, în data de 4 septembrie, demararea unei investigații interne ample pentru a verifica traseul clinic al pacientei și modul de acordare a îngrijirilor medicale. Oficialii promit măsuri legale și administrative drastice dacă acuzațiile se confirmă la finalul cercetărilor.
„Sunt analizate documentele medicale, traseul clinic al pacientei, modul de acordare a îngrijirilor, programarea intervenției chirurgicale și toate celelalte împrejurări semnalate. Verificarea va include solicitarea de puncte de vedere din partea personalului implicat și confruntarea acestora cu evidențele medicale și administrative.”
Am trăit o experiență la fel de umilitoare în cursul acestei săptămâni la UPU spitalului sf. Ioan. Am ajuns cu tatăl meu la UPU în jurul orei 4 dimineața. Un asistent de la triaj a considerat ca simptomele tatălui meu (picioare amortite si dureroase) nu reprezinta o urgenta și era cat pe ce sa ne trimită acasă, asta pana cand am ridicat un pic tonul și am solicitat consult medical. Într-un final, după două ore de asteptare in condiții inumane pe scaunele din asa-zisa zona de așteptare, i-au pus o branula și i-au făcut ceva analize de sânge. Rezultatul a fost ca tata meu nu are nimic și ca totul se datorează diabetului de care suferă motiv pentru care ne-au trimis acasă. Am plecat de la UPU și în poarta spitalului tatăl meu a căzut din picioare, pierzându-și temporar cunoștința. A fost readus cu căruciorul din nou la UPU, unde i-au făcut alte investigații timp de alte aproape 4 ore. În tot acest timp nimeni nu a venit să-mi ofere ceva informații. După alte 4 ore a venit un doctor și mi-a comunicat ca îl vor duce cu salvarea la Obregia pentru un punct de vedere privind un posibil accident vascular. Nu o sa vorbesc aici si despre incompetenta celor de la Obregia, unde consultul a constat în câteva teste a reflexelor și studierea istoricului medical al tatălui meu, pus la dispoziție de mine. Cert este ca după ce ne-am întors la UPU sf. Ioan am fost chemat de un medic care mi-a spus sec ca nu au găsit nimic în neregulă in afara complicatiilor diabetide și ca putem pleca. Toată experiența mea la sf. Ioan a durat aproape 14 ore, tatăl meu fiind pasat la mai mulți medici de la urgență, fiindcă li se termina programul de lucru.
Abia am reușit sa ajung acasă cu tatăl meu căci nu se mai putea ține aproape deloc pe picioare în jurul orei 21. A doua zi dimineața am chemat salvarea căci nu mai putea mișca picioarele. Doctorul de pe salvare s-a mirat tare ca nu a fost internat la sf. Ioan. Acum tatăl meu se află internat la un alt spital de stat, unde a fost diagnosticat cu o infecție a măduvei spinării, pentru care primește tratament. Dacă nu avea inspirația de chema salvarea și ne luam după diagnosticul de neuropatie diabetica pus de UPU sf. Ioan, boala putea evolua în câteva zile până la imposibilitatea de a mai respira.
Cu toată deferența față de medici , asistente … , cam asta e realitatea în majoritatea spitalelor . Asistente , infirmiere, îngrijitoare și brancardieri … , persoane pline de fițe .
„Salonul era pentru trei-patru persoane, însă aici existau cinci paturi și un mobilier de spital” Cum se poate?!Ilstrul Bolojan spunea ca-s goale si trebuie inca desfiintate paturi.