Andrei Marga despre profunzimea artei

O sistematizare filosofică ia contur tot mai evident în peisajul filosofic și larg cultural de azi. Numele ei este pragmatismul reflexiv.

Constant istoric al filosofiei contemporane (mărturie stau volume ca Filosofia lui Habermas,2006; Introducere în filosofia contemporană, 2014; Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt”,2014; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice,2017; Filosofi și teologi actuali,2019), Andrei Marga s-a angajat pe direcția identificării dependenței adevărului de sens (Cunoaștere și sens. Perspective critice asupra pozitivismului,1983). Apoi el a căutat să-și profileze concepția filosofică (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991; Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică,2016; Rațiune și voință de rațiune,2017) și să dea răspunsuri proprii.

În logică (Argumentarea,2005) Andrei Marga a extins lista propozițiilor considerate și și-a asumat argumentarea ca formă de întemeiere, alături de demonstrație. În metodologie (Metodologie și argumentare filosofică, 1991) el a pledat pentru un evantai diversificat de metode de cunoaștere, în care se regăsesc cercetarea factuală și hermeneutica. In teoria societății Andrei Marga a conturat o teorie a modernității având ca nucleu prevalența subsistemului politico-cultural (Kulturelle Wende, 2004; Relativism and its Consequences,2007; Metanarativii actuali. Modernizare, dezvoltare, globalizare,2015) și a dat o diagnoză societăților actuale (Societatea nesigură,2016; După globalizare,2018). În filosofia politicii (Guvernanță și guvernare,2014; Identitate națională și modernitate, 2018), Andrei Marga argumentează pentru conceperea comunicativă a politicii, sinonimă cu o democrație curată și meritocratică. În filosofia dreptului (Justiția și valorile, 2017), el repune justiția în legătură cu valorile, fără să o derive dintr-o singură valoare. În filosofia educației (University Reform Today, 2005; Bildung und Modernisierung, 2005; Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century, 2011; Universitatea veritabilă, 2015) Andrei Marga apără așezarea educației pe tripticul competențe, abilități de bază și valori și conceperea universității drept cea mai înaltă instituție a culturii. În filosofia religiei ( Religia în era globalizării, 2005; Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2015) pragmatismul reflexiv își asumă permanența formelor vieții spirituale – știința, filosofia, religia – și argumentează că cele trei sunt chemate să conlucreze le depășirea crizelor într-o lume nesigură.

Studiile strategice corespunzătoare pragmatismului reflexiv al lui Andrei Marga (Criză şi după criză. Schimbarea lumii, 2012; Schimbarea lumii Geopolitică, globalizare, cultură, 2013; Ascensiunea globală a Chinei, 2015; Ordinea viitoare a lumii, 2017; The Sense of Our Days History, 2019) argumentează că interacțiunile fasonează astăzi viețile oamenilor mai mult decât orice. Lumea s-a schimbat benefic în 1989-90, dar o nouă cotitură a lumii s-a înregistrat în jurul anului 2010. Implicațiile ei trebuie acum deslușite în mod sistematic. Ordinea lumii actuale rezultă din interacțiune, iar sensul istoriei de sub privirile noastre depinde de o “geometrie variabilă” a supraputerilor economice, politice, militare și culturale, care trebuie luată în calcul în proiecțiile strategice.

Andrei Marga a dat o fundamentare nouă (România în Europa actuală, 2019) politicii externe, care iese din alternativa autarhism versus cosmopolitism. Ea este orientată spre reprezentarea prin inițiative proprii și benefice a intereselor naționale într-o lume a interacțiunilor mai dense și mai mobile ca oricând.

El a apărat ideea unei Uniuni Europene (Filosofia unificării europene, 2003) care valorifică cele trei rădăcini – Ierusalimul, Atena, Roma – și numeroase surse. Europa unită de astăzi are nevoie de reorganizare prin reluarea proiectului fondatorilor și revenirea la tratate. Pentru Europa unită (The Destiny of Europe, 2011) va fi viitor, argumentează Andrei Marga, sub condiția reafirmării unei democrații ce leagă aplicarea drepturilor și libertăților cu recunoașterea identităților – personale, instituționale și naționale – și cu demnitatea umană.

Odată cu volumul Profunzimea artei (Libris Editorial, Brașov, 2020, 328 p.), apărut în aceste zile, Andrei Marga elaborează răspunsul filosofiei sale la probleme ale artei. Redăm în cele ce urmează coperta și opțiunile cheie din Introducerea semnată de autorul cărții

(Reporter)

„Ce intră sau nu în sfera artei este o întrebare ce s-a acutizat în anii noștri. Unul dintre faptele izbitoare este acela că înșiși teoreticienii artei au dificultăți. Nu există, de exemplu, un acord în ceea ce privește apartenența la artă a happening-ului, nici chiar a simplelor puneri pe note a muzicale a vestitului Tractatus logico-philosophicus al lui Wittgenstein, de către Numminen. Ca să nu mai vorbim de încadrarea în artă a multor sistematizări și construcții civile în condițiile dominației copioase a funcționalismului.

Dacă ne punem întrebarea ce face dintr-un obiect – scriitură, imagine, sculptură, clădire – operă de artă, atunci răspunsul meu are două laturi. Prima se referă la ingeniozitatea mijloacelor la care s-a recurs de către autor pentru a se exprima cu ajutorul acelui obiect. În definitiv admirăm la Puritanii lui Bellini mijloacele muzicale alese pentru a exprima ideea sau la Michel Houellebeck mijloacele alese în Supunerea pentru a reda o viziune asupra viitorului. Sunt de părere, însă, la rândul meu, iar aceasta este a doua latură a răspunsului, că stratul cel mai adânc al operei de artă este sensul a ceea ce ea exprimă. Este un sens trăit de autor, în literatură, și de personaje, în trama prezentată, și făcut intuitiv în imagini artistice, dar raportat la întregul existenței. Fără ca astfel opera să devină una filosofică sau teologică! Arta exprimă un sens cel puțin trăit de autor cu ajutorul imaginilor de un anumit fel, pe care le socotim în mod curent ca fiind artistice.

Fie că este vorba de cel care creează, fie de cel care degustă creația, atunci când este vorba de artă are loc „o experiență a sensului, în care nimic nu este arbitrar, chiar dacă nimeni nu dispune de un criteriu durabil” (Hans Georg Gadamer, Zur Fragwürdigkeit des ästetischen Bewusstsein, în „Rivista di Estetica”, 3/3, 1958). Sensul este exprimat în date intuitive, dar rămâne dincolo de ceea ce se percepe și își are necesitatea sa lăuntrică. …Iar „experiența sensului” conștiința o are pe temelia „trăirii estetice” și capătă expresie adecvată, în cele din urmă, în „judecata estetică”.

Istoria nu este altceva decât reproducerea vieții în anumite condiții și schimbarea acestora. Această reproducere nu mai este naturală, căci este, pe de o parte, condiționată de comunitate și de nivelul dezvoltării acesteia și, deci, socială. Pe de altă parte, este o reproducere penetrată de cultură (informații, dexterități, abilități, competențe, idei) – este o reproducere culturală. În cazul oamenilor avem de a face cu o „reproducere socială și culturală a vieții” termen de importanță crucială.

Nu avem la dispoziție o mai profundă perspectivă asupra umanului și prestațiilor sale decât cea care îl privește în cadrul acțiunii asupra lumii în înțeles cuprinzător – lumea exterioară și lumea interioară – în care oamenii sunt în același timp subiecți și rezultate. Și „dimensiunea estetică” este parte a reproducerii sociale și culturale a vieții. Cum se constituie ea și locul ei printre acțiunile oamenilor a fost tema filosofiei clasice, care vine, totuși, până în zilele noastre.

Doar ca exemple, amintesc că Platon ne spune, începând cu Hippias Maior și continuând cu Republica, că arta este frumosul, acesta este kalon – adică, în termenii de azi, ceva frumos care are și componente etice – și că frumosul constă în captarea unor forme care nu sunt la îndemâna experienței curente, cu ajutorul viziunii, și care au ceva în plus, o anumită perfecțiune. În Poetica Aristotel este de acord că arta imită ceva, cum spunea magistrul său, dar consideră că imitarea, sau mimesis-ul, este o acțiune naturală ce are ca obiect natura așa cum este dată în experiența de viață a oamenilor și are ca efect anume purificare a cugetului, un catharsis. Toma d’Aquino subordonează, în Summa theologiae, acțiunile umane virtuții, după ce consideră că „virtutea denotă o oarecare perfecțiune a unei puteri”, și pune arta în serviciul eticii. Cu Institutiones oratoriae, Gianbattista Vico a legat retorica de poetică, pe care a privit-o ca unitate între limbaj și gândire și a pus-o în dependență de civism și argumentare. În Critica puterii de judecare, Kant susține că arta este reprezentare cu finalitate, deși fără scop, și cultivă puterile mentale pentru o comunicare sociabilă. Hegel a argumentat, în Prelegerile de estetică, teza artei, religiei, filosofiei ca forme ale cunoașterii de sine a spiritului, care este libertate și rațiune. Arta s-ar delimita prin aceea că nu recurge la concepte sau tablouri ale credinței, ci la anumite materiale, încât atinge frumosul, care nu este altceva decât captarea „ideii în formă sensibilă”. În Lumea ca voință și reprezentare, Schopenhauer consideră arta ca ridicare, prin reprezentare, deasupra lumii voințelor, spre adevăruri eterne. Husserl, cu Fantezia, considera arta unire a redării datelor concrete ale vieții cu ajutorul unor ficțiuni ce trimit la tipuri caracteristice, cu o componentă ideală, cu țintă normativă. În Ghidul pentru estetică Croce vede în artă viziune cu idei și intuiție generată de imagini, distante de materialitate, de utilitate, de simpla plăcere, de moralitate, de cunoașterea teoretică. Pentru Georg Lukacs, din Ontologia existenței sociale, opera de artă este reflectare a realității și are caracter de univers – un univers închis. Theodor W.Adorno, în Teoria esteticii, leagă arta de negativitatea din societate, ce ia forma criticii, și o consideră „antiteza socială a societății”. Hans Küng, cu Musik und Religion. Mozart- Wagner-Bruckner, identifică în operele de artă, dincolo de componentele stricte ale artei respective, un univers organizat ce poartă urmele transcendenței. Joseph Ratzinger, în La musica. Un’arte familiare al logos, vede în arte „percepții ale sufletului” și invitații la înălțare sufletească.

Asumpția mea este că pragmatismul reflexiv (vezi Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2017) conține opțiuni cu implicații fecunde în conceperea artei. Bunăoară, orice operă umană se lasă înțeleasă în cadrul înfruntării de către oameni a unei lumi cu anumite caracteristici. Înfruntarea lumii o facem ca ființe înzestrate cu simțuri, dar și cu imaginație și rațiune.

Această înfruntare o facem prin acțiuni diferite ca structură, ce conferă diferite „dimensiuni” vieții noastre. Nu avem încă un tablou articulat al tipurilor de acțiuni implicate în reproducerea socială și culturală a vieții, dar distingem, la nivelul explorărilor de până acum (vezi Jürgen Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984), „acțiunea instrumentală”, „acțiunea strategică”, „acțiunea rațională în raport cu un scop”, „acțiunea comunicativă”, „acțiunea reflexivă”, „acțiunea dramaturgică”. Toate acțiunile au subiect conștient, dar se deosebesc după finalitate – calculul mijloacelor pentru atingerea unui scop, alegerea alternativei mai bune, atingerea înțelegerii cu altul, eliberarea de o constrângere, respectiv autoprezentarea umană – și, desigur, structură.

Așa cum am arătat deja în alt loc (Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1991) „veritabilul necondiţionat, adevăratul moment fondator de unitate şi specificul cel mai profund al operei de artă, cerinţa ei specifică este veracitatea. …în ea omul retrimis la sine experimentează lumea însăşi luându-se pe sine ca reper. Înţeleasă pe direcţia caracterului homocentric al operei de artă, o deviză caracteristică Margueritei Yourcenar – <doar în noi înşine, şi încă fără a spera şi a o crede prea mult, trebuie să aflăm cumpănirea> (Feux du solstice) – devine mai mult decât o maximă valabilă în circumstanţe ale interacţiunii determinate… <Raţionalitatea estetică> este, în lumina instructivei analize a lui Erwin Goffmann, o raţionalitate a autoprezentării sau o raţionalitate autoexpresivă, dar se stabileşte, de asemenea, în mod comunicativ”.

Pragmatismul reflexiv nu înlocuiește teoriile artei, dar le poate stabili sensul și sfera de valabilitate legitimă. Cum se raportează această filosofie la teoriile artei din zilele noastre?

În orice interpretare operele de artă își au nemijlocit terenul de emergență în „viața conștientă (bewustes Leben)” a oamenilor. Husserl a arătat cum nu se poate mai clar acest fapt. Numai că Dieter Henrich și Wolfgang Iser (în Theorien der Kunst, hrsg. von Dieter Henrich und Wolfgang Iser, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1999) accentuează, poate mai mult decât creatorul fenomenologiei, că fenomenul conștiinței are un corelat indisociabil în obiectele intenționale ale actelor sale. Din această corelație nu se poate ieși. Percepția este împletită perpetuu cu actul de percepere, care este intențional.

Sunt mari oscilații în ceea ce privește sfera artei și criteriile ei, iar din numele artei se revendică deja prea multe. Sunt, de pildă, literatură simple exhibări de trăiri lipsite de coerență? Țin de artă toate produsele picturii nonfigurative? Sunt prelucrările electronice ale muzicii gen Untold artă sau simplu divertisment la ocazii? Intră manelele în artă, în pofida versificației triviale și melodiilor improvizate? Aparțin arhitecturii construcțiile apărute prin lichidarea rigorii spațiale și a funcționalității moderne? Pentru o discuție serioasă, avem nevoie de criterii ale apartenenței la artă.

Putem spune că unde este dimensiune estetică este artă. Înțeleg prin dimensiunea estetică o aranjare de elemente – text, note muzicale, tablou, construcție – care, fiind formă, semnifică prin ea însăși ceva, în raport cu experiența umană a lumii. Aceasta, lumea, este asumată ca întreg și raportată la om.

Este vorba în artă de o aranjare ce poate prilejui o intuiție și suscita o emoție și permite identificarea unui sens. În definitiv, opera Forța destinului a lui Giuseppe Verdi este exemplară operă de artă prin faptul că, prin personaje adecvate și descriere muzicală profundă, dă o imagine asupra împletirii de accident, rigori ale societății, iubire nestăvilită, onoare inflexibilă și dorință de dreptate, eroism, blestem în viața oamenilor – toate puse sub tutela destinului. Romanul Ana Karenina, al lui Tolstoi este tot operă de artă exemplară abordând destinul unei ființe care se lasă în seama iubirii într-o lume în care convențiile și calculele sunt călăuzite de alte valori.

Nu elementele fac arta, ci aranjarea (forma) lor. Nu lumea ca atare contează, ci experiența umană a lumii. Nu lumea în indiferența ei, ci lumea ce are omul în centru. Nu fragmente nesemnificative de lume, ci lumea până la urmă în întregul ei. Semnificarea umană a ceea ce se petrece în lume este postulat al artei. Pe fundalul ei se constituie sensul imanent operei de artă.

Din această optică fecundă, ce poate fi adusă în termenii actualității, aș deriva privirea asupra artei a pragmatismului reflexiv, într-o situație în care știm ce este dimensiunea estetică, dar nu avem frontiere clare ale artei. Între diferite versiuni de privire a artei – “arta realității”, „arta condiției umane”, „arta condițiilor de viață”, „arta vieții trăite” – găsesc rațiuni pentru „arta condițiilor vieții”. Iau ca exemplu la îndemână povestirile lui Jorge Luis Borges care, în Aleph (1945), deschide pentru proza ulterioară recursul la fantastic – personajul parcurge, ca martor ocular, diferite epoci istorice, de la Hesiod și Homer la contemporani – pentru a pune în față un sens, anume repetabilitatea principială a experiențelor umane. Amestecul de realism și apel la situații contrafactuale nu este un joc, nici un mijloc în sine, nu este deloc manierism, cum practică mulți astăzi, ci calea aleasă de un autor de mare forță a viziunii ideatice și artistice pentru a pătrunde mai adânc în straturile realității date în fața sa.

Mi se pare că viața diverșilor oameni, cu diverse „încărcături” naturale, culturale și de orice altă natură, plasați în condițiile lumii și care au la un moment dat revelația acestora, este ceea ce se cuvine să căutăm și să găsim în artă, direct sau indirect, în exprimări concrete sau abstracte. De aceea, în volumul Profunzimea artei ilustrez optica aceasta cu diferite incursiuni în poezie (George Coșbuc, Nechita Stănescu), roman (Liviu Rebreanu, D.R.Popescu, Nicolae Breban, Eugen Uricaru, Orhan Pamuk, Michel Houellebecq), eseistică literară (Adrian Marino, Virgil Nemoianu, Mihai Spăriosu), jurnalistică (Cornel Nistorescu, Bogdan Chirieac), muzică (de la Bellini și Wagner la Alban Berg), sculptură (Constantin Brâncuși), cu incursiuni în filosofia artei (Herbert Marcuse), în creații muzicale (împreună cu Hegel, Kierkegaard, Nietzsche și Manfred Frank) și interpretări muzicale (Luciano Pavarotti, Nicolae Herlea), precum și în istoria artelor plastice (Bianca Kuhnel).Volumul consolidează abordarea cu incursiuni în istoria, teoria și critica culturală. Este vorba de circumscrierea „spiritului american”, a „culturii chineze actuale”, de reevaluarea „declinului Europei”, de învățarea dintr-o reconstrucție de identitate, din „identitatea israeliană”, și de stabilirea „specificului cultural al românilor””.