Nunțile în Bucureștiul interbelic: tradiții, fast și reguli sociale

Ce arată cifrele

Dacă în 1924-1925 orașul consemna în jur de 4.000 de căsătorii, numărul a urcat în anii următori spre 4.500, iar ulterior spre 5.000. Majoritatea femeilor care s-au căsătorit între 1924 și 1930 aveau vârste cuprinse între 20 și 30 de ani.

Felul în care decurgea ziua nunții depindea în mare măsură de locul în care trăia familia: un avocat din centru, un negustor de pe Calea Moșilor sau o familie săracă de la periferie, scrie bucuresti.ro.

Un oraș în plină schimbare

În perioada interbelică, societatea bucureșteană s-a transformat rapid. Moda din Occident se impunea tot mai mult, femeile urmau studii universitare în număr tot mai mare și profesau, revistele ilustrate făceau vizibilă viața mondenă, iar raporturile dintre femei și bărbați funcționau după reguli diferite.

Presa și literatura

Schimbarea a fost consemnată cu destul umor de publicațiile vremii. „Ilustrațiunea Română” discuta în 1937 cât de fragile erau căsătoriile din Capitală, iar „Realitatea Ilustrată” descria, într-un reportaj din decembrie 1936, un ofițer al stării civile care oficia, în orele de program, cam o căsătorie la fiecare douăzeci de minute. Ceremonia rămânea printre lucrurile considerate foarte importante, în vreme ce mariajul era tot mai mobil.

Mircea Eliade descria Bucureștiul anilor ’20 drept o lume a jazzului, a cocktailurilor, a coafurilor à la garçonne și în care libertatea sentimentală era ceva mai mare.

Nunta, un punct de întâlnire

Ceremonia matrimonială reunea ambele fețe ale orașului. Părinții aveau un cuvânt greu de spus, nașii se bucurau de prestigiu, iar Biserica păstra ritualul. Fotograful își făcea loc tot mai mult în desfășurarea evenimentului, moda venea de la Paris, iar familiile care își permiteau asemenea cheltuieli continuau sărbătoarea, după ceremonie, în restaurante, hoteluri și saloane.

Ținuta miresei

Muzeul Municipiului București deține o colecție bogată de textile și accesorii care ilustrează moda Capitalei din prima jumătate a secolului XX: rochii de seară, costume, pantofi, pălării, mănuși și obiecte caracteristice anilor ’20. Printre ele se află și accesorii folosite în ceremonialul căsătoriei, cum este sachet-ul de mireasă (săculețul). O parte din hainele elitelor erau realizate în ateliere europene din Paris, Londra, Viena sau Roma.

Deceniul al treilea a impus croiala mai dreaptă și părul scurt, pentru ca anii ’30 să readucă linia corpului, într-un stil apropiat de eleganța de la Hollywood. În fotografiile de nuntă din epocă apar des rochii lungi, voaluri bogate și buchete mari.

Eticheta urbană bucureșteană de odinioară cerea ca mireasa să fie îmbrăcată în alb, cu voal și cunună de flori, iar cavalerii de onoare puteau purta frac și mănuși albe.

Portretul de nuntă

Imaginile păstrate arată o atenție acordată ținutei, posturii și solemnității. Chipurile serioase din aceste portrete se explică prin faptul că fotografierea era încă un moment formal, iar imaginea avea să fie păstrată de familie timp de decenii.

Perioada dintre războaie a coincis cu o dezvoltare spectaculoasă a fotografiei ilustrate în România. Iosif Berman, unul dintre marii fotografi ai vremii, a documentat viața Capitalei, de la ceremoniile oficiale până la cartierele de la margine.

Nunta de la Valea Plângerii

Arhiva Muzeului Național al Țăranului Român păstrează o serie deosebită de imagini realizate de Berman la o nuntă romă din 1927-1928, din zona Valea Plângerii, aflată la marginea de sud a orașului. Fotograful a surprins pregătirea miresei în aer liber, rudele și taraful de lăutari, iar imaginile au ilustrat un reportaj apărut în „Realitatea Ilustrată”, în octombrie 1928. Zona se învecina cu mlaștina Cocioc și cu cimitirul Bellu, iar câteva decenii mai târziu avea să fie inclusă în Parcul Tineretului.

Seria lui Berman contrazice util mitul „Micului Paris”, arată sursa citată. Luxul și sărăcia stăteau, în Bucureștiul interbelic, la distanțe surprinzător de mici: dacă într-o parte a orașului domneau moda pariziană și saloanele elegante, nu foarte departe, nunta se ținea sub cerul liber, cu haine lucrate în familie și cu muzică lăutărească.

Primăria, biserica și petrecerea

În 1936, presa descria șirul continuu de cupluri care treceau prin fața ofițerului stării civile, iar datele municipale arată o creștere puternică a numărului de căsătorii începând cu anii ’20.

Ortodocșii, catolicii, evreii și celelalte comunități se căsătoreau după ritualuri diferite, dar fotografia de familie și masa festivă erau ceva comun.

Hotelurile și restaurantele

Familiile prospere alegeau un restaurant sau salonul unui hotel. Capitala avea deja localuri rafinate, iar marile hoteluri organizau în mod obișnuit dineuri, baluri și recepții.

Inaugurat în 1914, Athénée Palace a devenit în perioada interbelică unul dintre locurile emblematice din centrul orașului. Astăzi, hotelul își asumă o tradiție de peste o sută de ani în organizarea de evenimente și ceremonii, iar saloanele sale istorice și-au păstrat această destinație.

Un alt tip de spațiu urban era Caru’ cu Bere, care se mutase la sfârșitul secolului al XIX-lea în clădirea actuală de pe strada Stavropoleos. Localul, mare și spectaculos, cu restaurant și cramă, a fost legat de-a lungul timpului de petreceri private și evenimente de familie.

În anii ’30, Bucureștiul avea o cultură a restaurantului extrem de dezvoltată.

Lăutari, orchestre și jazz

În mediile elegante, muzica era asigurată de orchestre de salon, iar la petrecerile populare, de tarafuri de lăutari. Pentru muzica urbană, perioada interbelică a fost una extraordinară.

Grigoraș Dinicu se număra printre marile vedete ale vremii, iar în 1935 taraful său a câștigat un premiu de 5.000 de lei la o competiție a tarafurilor orășenești, după cum consemna presa. Tot din zona muzicii populare veneau melodiile de nuntă culese atunci de cercetători precum Harry Brauner, una dintre ele fiind preluată în 1937 în repertoriul Mariei Tănase.

În mediile mondene, peisajul era completat de jazz. În anii ’20 și ’30, bucureștenii ascultau fox-trot, tango și muzică de cabaret, iar dansurile din Occident intrau și ele în repertoriu. În funcție de familie și de local, la aceeași petrecere se puteau auzi valsul și tangoul, dar și muzica lăutărească.

Averea din spatele ceremoniei

Zestrea avea o tradiție îndelungată în societatea românească, iar Muzeul Municipiului București deține obiecte și documente despre lăzile de zestre și despre locul lor în ritualul căsătoriei.

Pentru Bucureștiul de odinioară, sursele istorice menționează darurile în bani, bijuterii și textile primite de miri, în care nașii aveau un rol aparte. Lucrările de muzeografie despre ceremonialul bucureștean arată că banii, stofele scumpe și bijuteriile ocupau un loc important printre darurile de nuntă.

Nașii își păstrau prestigiul în ceremonie, iar legătura dintre familie, avere și căsătorie rămânea strânsă. Pentru multe familii, nunta era momentul în care o nouă alianță devenea publică, iar într-un oraș în care reputația conta enorm, acest lucru avea mare greutate, potrivit sursei citate.

Două fotografii, un singur oraș

Imaginea cea mai grăitoare a nunții interbelice se naște, poate, din contraste. Într-un studio din centru, doi tineri îmbrăcați după moda europeană stăteau nemișcați în lumina fotografului, în timp ce, la periferia de sud, Iosif Berman fotografia o mireasă în aer liber, printre rude și lăutari. Între aceste două imagini încăpea tot Bucureștiul.