Viața în căminele studențești din Bucureștiul interbelic

Decretul din 1919, actul fondator

Pe 27 august 1919 apărea Decretul de lege nr. 3668, primul act care reglementa la nivel național căminele și cantinele universitare, scrie bucuresti.ro.

Pe lângă fiecare universitate apărea o societate numită „Căminul studenților”, care avea misiunea de a construi și administra spații de cazare și masă pentru tinerii ce veneau la studii, iar din 1923, un regulament de 78 de articole stabilea modul de funcționare – cine avea prioritate la un loc, cât plătea fiecare și ce se întâmpla dacă pica examenele.

Studenții erau împărțiți în trei categorii: solvenții plăteau taxa integral, semi-solvenții jumătate, iar cei fără plată aveau prioritate absolută la repartizare, alături de semi-solvenți. Locurile rămase libere ajungeau la solvenți, care trebuiau oricum să treacă printr-un concurs anual, ținut între 15 octombrie și 1 noiembrie – o probă scrisă și una orală, la materii diferite în funcție de anul de studiu. Menținerea locului depindea de rezultatele școlare și de frecvența la cursuri.

Cămine pe facultăți, nu pe cartiere

Bucureștiul interbelic avea o rețea de clădiri prin oraș, fiecare legată de facultatea aferentă. Studenții de la Medicină stăteau în strada Cantacuzino, cei de la Științe, Drept și Farmacie – în strada Scaune. Filosofia și Literele aveau căminul din strada Sfinții Voievozi, mutat apoi tot pe Cantacuzino, la numărul 36, din octombrie 1929. Teologii erau găzduiți la Biserica Radu-Vodă, iar veterinarii pe Splaiul Magheru, în clădirea propriei facultăți.

Căminul din Cantacuzino

Condus de un conferențiar universitar, căminul din Cantacuzino avea 220 de locuri, dar la cantină mâncau zilnic aproape 380 de persoane, inclusiv studenți care nu locuiau în cămin. Dormitoarele aveau paturi de fier, mese și scaune, iar în grădină erau montate aparate de gimnastică. Un frizer venea „la domiciliu”, iar asta te costa vreo 8 lei. Poarta se închidea la ora opt seara, iar cine întârzia rămânea afară – nu conta motivul.

Directorul și soția lui, ajutați de delegați aleși dintre studenți, se ocupau de aprovizionare și de buna funcționare a gospodăriei.

Căminul pentru fete

Primul cămin feminin funcționa în strada Sfântul Ștefan, și era ceva mai diferit. Clădirea era închiriată și avea mare nevoie de reparații. Cele 80 de studente erau grupate pe facultăți în dormitoare comune. Nu existau mese și nici scaune în majoritatea camerelor – citeau și scriau în pat sau la o singură masă, pe rând. Dormitoarele serveau și drept bibliotecă, sală de studiu, spațiu de primire a musafirilor și, ocazional, spălătorie. Cantina era amenajată într-o fostă sală de sport și primea 150-200 de eleve externe. Dacă întârziai, ratai masa, iar colegele rămase fără cartelă primeau din porțiile colegelor.

Căminul particular Spiru Haret

Căminul Spiru Haret, din strada Dionisie, funcționa din 1908 sub conducerea soției fostului prim-ministru Alexandru Averescu. La finalul anilor ’20, găzduia 200 de interne și primea alte 150 de externe la masă. Internele plăteau anual între 10.000 și 30.000 de lei, externele între 1.400 și 1.800 de lei pe lună. Aceste sume indicau o clientelă cu posibilități peste media studenților de la cămin.

La intrare funcționau un salon, o cancelarie și un registru de ieșiri, în care fiecare studentă nota unde se duce și când se întoarce. Camerele, descrise drept curate și luminoase, aveau 3-5 paturi, mese de lucru și scaune. Sala de studiu se afla în apropierea bibliotecii, care avea vreo 5.000 de volume. Bucătăria cantinei era dotată cu mașini electrice pentru spălat vase, curățat cartofi, tocat carne și bătut ouă. Acest echipament era rar pentru vremea aceea.

La Spiru Haret programul era strict, începea la ora șapte fără un sfert. Gustarea era la ora zece, iar prânzul între 12:30 și 13:30. După-amiaza aveau loc cursuri sau bibliotecă, iar la ora patru era ceaiul. Cina, de la opt fără un sfert, era momentul după care se închidea poarta. De două ori pe săptămână, studentele ieșeau la teatru, însă întotdeauna în grup.

Regulile comune

Câteva dintre reguli rămâneau aceleași, indiferent de cămin. Vizitele în afara zilelor stabilite erau acceptate doar în cancelarie, iar fiecare cămin avea o infirmerie pentru „bolile ușoare”. Unui student de la Medicină, capabil să dea primul ajutor, îi revenea sarcina de a asigura partea de igienă.

Extinderea și declinul

Rețeaua a crescut constant în anii ’30, astfel că în septembrie 1931, în București funcționau 26 de cămine județene, 20 pentru băieți și 6 pentru fete. Multe dintre acestea erau în clădiri închiriate, iar la ele se adăugau căminele particulare, care funcționau fără aprobarea universității.

Condițiile insalubre au generat proteste, astfel că în 1937 au fost închise căminele considerate insalubre. În anul 1944, unele cămine au fost bombardate, altele ocupate de soldați sovietici.
De la Casa Studențească la Regie

Casa Studențească de pe Calea Plevnei, datată 1937, a fost ridicată din banii unei subscripții publice organizate de ziarul „Universul”. Clădirea era gândită ca sală de lectură, bibliotecă, restaurant și sală de spectacole. În comunism, a luat numele de Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”.

Între cele două războaie, sistemul de cămine, cu toate lipsurile lui, a rămas scheletul pe care s-a dezvoltat cazarea studenților din București după 1960. În zona Grozăvești, pe malul Dâmboviței, aveau să apară primele blocuri ale complexului Regie.