Artă şi literatură într-o enciclopedie a modernităţii

Editura „Gallimard” a publicat, în 10 volume, textele inedite ale jurnalistului, istoricului, criticului de artă şi eseistului german Werner Spies, unul dintre artizanii reconcilierii franco-germane de după cel de al Doilea Război Mondial.

Această casetă de zece volume scrise de Werner Spies despre artă şi literatură a fost publicată iniţial în germană la „Berlin University Press”, din dorinţa unuia dintre cei mai mari cunoscători ai artei din secolul al XX-lea de a înţelege, de a descoperi şi de a transmite.

Din această „inventariere”, care acoperă două secole de istoria artei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până în contemporaneitate, trebuie să reliefăm două nume răsunătoare: Max Ernst şi Pablo Picasso, pe care autorul i-a cunoscut prin intermediul colecţionarului, negustorului de artă şi scriitorului Daniel Henry Kahnweiler.

Autorul, Werner Spies, s-a născut la Tübingen în 1937 şi s-a stabiliit la Paris în 1961, unde a lucrat ca jurnalist pentru presa scrisă, pentru televiziune şi radio cu dorinţa de a face cunoscută literatura franceză. Era prieten cu mari artişti şi galerişti. Între 1997 şi 2000 a fost directorul Centrului Pompidou şi a organizat expoziţii decisive ca „Paris-Berlin” sau „Revoluţia suprarealistă”. A publicat, tot la „Gallimard”, volumele „Max Ernst. Les collages, inventaire et contradictions”, „Max Ernst-Loplop. L’artiste et son double”, „Modes d’emploi. Artistes pour notre temps”.

Interesat de literatura franceză, pe care o promovează în Germania, este un atent observator al fenomenului „Noului Roman”. Istoric al cubismului şi al suprarealismului, a organizat expoziţii în mari muzee ale lumii, a alcătuit cataloage rezonate, printre care cel al operei lui Max Ernst şi cel al sculpturilor lui Picasso, acesta din urmă, realizat împreună cu artistul. Werner Spies se dovedeşte unul dintre profunzii şi finii analişti ai istoriei artei. Intitulată „Un inventar al privirii. Scrieri despre artă şi literatură”, lucrarea tipărită la „Gallimard” propune cititorului o călătorie în lumea artei de la 1800 la începutul secolului al XXI-lea.

Enciclopedistul modernităţii, Werner Spies

Textelor alese pentru publicare, din scrierile semnate de-a lungul a 40 de ani, li s-au adăugat şi cărţile despre Max Ernst şi despre Picasso. Fără a fi dispuse cronologic, textele au fost plasate în aşa fel în volume încât să permită lectorului un parcurs coerent al istoriei artei din ultimii 200 de ani. Autorul s-a decis să alăture analizelor operei marilor artişti de care a fost aproape şi prezentarea unor tineri creatori care l-au fascinat şi a căror operă poate fi relaţionată cu aceea a înaintaşilor lor. Se creează în felul acesta o legătură între arta prezentulu şi cea a trecutului.

Un loc relativ generos îl ocupă în scrierile lui Werner Spies suprarealismul, colajele, care, din punctul lui de vedere, „rezumă poate, mai mult decât orice altceva, ideologia sau mai curând lipsa ideologiei în arta secolului al XX-lea”. Max Ernst, spune Spies, este marele inventator al colajului, diferit de demersul lui Braque şi al lui Picasso.

Această adevărată enciclopedie este interesantă şi pentru că dovedeşte rezistenţa în timp a aprecierilor autorului. Artiştii care i-au captat atenţia în mod special au devenit în timp mari maeştri. Este cazul lui Vasarely, Andreas Gursky, Andy Warhol…

Cele 10 volume se referă la literatură, la artele plastice în sensul tradiţional, dar şi la fotografie, la rolul ei, fie că este vorba despre fotografia „de artă” sau despre cea documentară. Interesul pentru această artă i-a fost stârnit de relaţiile cu artişti ai genului de talia unor Cartier-Bresson şi Diane Arbus, în ale căror imagini descoperea profunzimi dincolo de realitatea imediată. El relevă şi rolul fotografiei în alb-negru în evoluţia cubismului lui Picasso şi Braque, dar şi în evoluţia artei lui Matisse. Enciclopedistul Werner Spies descoperă o filiaţie între colajele cu cărţi poştale din secolul al XIX-lea, ale lui Max Ernst, cu care artistul crea adevărate „romane-colaj”, şi operele lui David Lynch.

Autorul semnează analize pertinente ale diferenţei dintre un muzeu şi o expoziţie, afirmând că „într-o expoziţie te poţi juca cu genurile sau cu atemporalitatea. Dar muzeul are o obligaţie pedagogică”, şi, în consecinţă, acesta din urmă trebuie să „creeze o memorie”.

Max Ernst, Îngerul căminului, Loplop, 1937

Desigur, istoricul de artă venit de la Berlin nu putea să nu sesizeze diferenţa de abordare a acestei discipline în cele două ţări. „Am avut întotdeauna impresia că Franţa a jucat mult timp cartea «connaisseur»-ului mai curând decât pe cea a istoricului «rece». Or, istoricul de artă trebuie să renunţe uneori la emoţiile sale”, afirma el într-un dialog cu Christine Gouzi.

Caseta cu cele zece volume editate la Gallimard este în mod cert impresionantă şi interesantă prin directeţea privirii autorului, prin relaţiile pe care le-a avut cu literaţii şi artiştii celei de a doua jumătăţi a seolului al XX-lea. Autorul însuşi s-a declarat impresionat: „N-am fost niciodată satisfăcut de ceea ce scriam. Dar astăzi, când văd cele zece volume frumos prezentate, cu minunate ilustraţii, simt o mare bucurie. Regret numai că nu le pot da multora dintre prietenii mei, mai ales lui Jean Tardieu: pentru că privirea mea îmbrăţişează acum un imens cimitir…”.

Cu peste 1.500 de ilustraţii, cu trei volume dedicate colajului şi lui Max Ernst, cu încă două despre Picasso, urmărind cursul avangardelor secolului al XX-lea, de la cubism şi suprarealism la action painting şi op art şi de la aceasta din urmă până în zilele noastre, relaţionând continuu literatura şi artele vizuale, „Un inventaire du regard” este o publicaţie monumentală, o adevărată enciclopedie prin seriozitatea analizei.