Autonomie și independență

Judecătorul este (și trebuie să fie) independent. Procurorul nu este (și nu trebuie să fie) independent. Acesta din urmă este (și trebuie să fie) autonom, dar nu poate fi independent, câtă vreme un șef al său (de secție sau de Parchet) îi poate infirma soluția adoptată într-un dosar.

În cazul judecătorului, soluția (sentința) adoptată nu poate fi infirmată decât de o instanță superioară. Abuzul conceptual prin care șefa DNA declară mereu că procurorul are independență a fost tolerat prea multă vreme de către cei care ar fi putut să sesizeze DNA (sau CCR) cu privire la acest abuz, care implică un potențial abuz de putere.

În Constituție, avem suficiente precizări care fac distincția dintre procurori și judecători, deși textul constituțional folosește conceptul unificator de magistrați când vrea să se refere, deodată, la ambele categorii de slujitori ai sistemului judiciar.

Încălcarea spiritului constituțional a fost consolidată când a fost elaborat statutul magistraților, în loc să fie elaborate două statute distincte.

Nimic n-a fost întâmplător. Această consolidare a fost urmărită cu bună știință și cu un scop: acela ca, în CSM, procurorii să voteze în privința carierelor judecătorilor. În acest fel, cariera judecătorilor a fost pusă sub influența unor slujitori ai sistemului judiciar care, în lanțul actelor judiciare sunt supuși cenzurii profesionale a judecătorilor. Cenzori ai procurorilor în instanțe, judecătorii sunt supuși cenzurii procurorilor în CSM. Acest sistem devine vicios (abuziv) dacă puterii procurorilor îi este asociată puterea serviciilor secrete. Ceea ce s-a și întâmplat. Nici această întâmplare n-a fost întâmplătoare. Ea a fost construită cu intenție, iar intenția a fost elaborată, fără temei legal, în CSAT, totul bazându-se pe ambiguitatea conceptului constituțional de magistrați și având drept scop scoaterea Justiției de sub puterea opresivă a clasei politice.

Urmarea, în timp, a fost că acest cuplu procuror-ofițer SRI a devenit putere opresatoare, atât asupra clasei politice, cât și asupra judecătorilor.

Acum, este limpede (pentru cei care nu mai doresc niciun fel de opresiune) că avem nevoie de separarea statutelor profesionale ale procurorilor și judecătorilor, dar și de separarea competențelor CSM: procurorii să vegheze carierele de procurori, judecătorii să vegheze carierele de judecători, iar plenul CSM să vizeze, desigur, modificările legislative din domeniul Justiției. Cine să se pronunțe asupra cazurilor de lezare a independenței Justiției? Doar secția de judecători. Cazurile de lezare a autonomiei procurorilor au a fi de competența secției de procurori. Secția de procurori are a aviza propunerile de șefi de Parchete, iar secția de judecători propunerile de șefi de instanțe.

Orice perpetuare a confuziei actuale între autonomia procurorilor și indepenedența judecătorilor are a fi sesizată la CCR, care va separa apele judecând potrivit separației puterilor în stat, procurorii fiind parte a puterii executive, iar judecătorii parte a puterii judecătorești. Cel mai grav caz de confuzie voită a fost declarația de parteneriat a ÎCCJ cu DNA. Asemenea situații au a fi de natură de a exclude din magistratură pe cei care le fac posibile.