Băsescu & Curba de sacrificiu

Sunt 20 de ani împliniţi de la prăbuşirea comunismului în România. În ’89, Ion Iliescu a gestionat subminarea vârfurilor dictaturii ceauşiste. Asta ajunsese comunismul pe aceste meleaguri. Părea imposibil şi totuşi s-a întâmplat.

De fapt, doar imposibilul s-a produs, o mulţime de posibilităţi au rămas de izbelişte. O tranziţie bizară marcată prin sute de etichete fără acoperire (democraţie, piaţă liberă, competivitate, integrare, eficienţă, ş.a.) şi multiple acoperiri pentru o realitate controversată şi convulsivă.

În mai 2010, Traian Băsescu încheie spectaculos acest proces istoric de doi bani. Termină socotelile cu „clasa muncitoare”. Salariaţi la stat, pensionari, şomeri. Un excedent din populaţia „activă”, adică de stat degeaba. Loviţi la grămadă. Puterea de lovire, 25%. Statul românesc se leapădă de dependenţi, se leapădă de ce a ieşit în plus la socoteala FMI, ca să scape basma curată. Un sfârşit jalnic pentru o legendă care a ţinut cam un secol. Salariat la stat pe viaţă – aceasta a fost să fie „eliberarea” clasei muncitoare de sub exploatarea burgheză.

Acum li se dă liber!

Ca un făcut, tot sub comandă externă. FMI, internaţional e, ceva fonduri mai are şi tot la esenţa monetară a lui Marx face trimitere. Cercul s-a închis! Ultimele iluzii, chiar speranţe ale celor care şi-au închinat viaţa mitului salarial legat de statul întregului popor îşi trăiesc jalnicul sfârşit.

Curba de sacrificiu se înfăptuieşte fără discriminare, de la cei cu venituri minime până la cei cu venituri greu de precizat. Nici de ANI, nici de DNA.

Dacă se ţine de cuvânt şi duce lucrurile până la capăt, Băsescu a găsit uşiţa prin care va intra în cartea de istorie a patriei. O fi la erată?! Iluzia istorică a clasei muncitoare a fost spulberată. Între economie şi salariaţi, Băsescu a ales economia. Un punct zero pentru România. Zero şi de la capăt. Sau nu, poate avem continuitate deplină, urmează guvernul Boc 5?!

Dincolo de aspectele economice esenţiale, desigur, rămân câteva detalii care înlocuiesc şi întrec prin pondere şi influenţă esenţialul. Ele ne-ar putea ajuta să înţelegem cum s-a ajuns aici, cum se va rămâne aici şi cât de cuprinzătoare este erata manualului de istorie alternativă în care ne-am lăsat tipăriţi.

1. Dictatura comunistă de mucava, falimentară în primitivismul ei, a fost, după decembrie ’89, înlocuită masiv cu un viguros populism paternalist. A devenit un adevăr banal, recunoscut de toată lumea, că reforma, puţină, câtă a fost tolerată, s-a făcut mai mult de ochii lumii. Ochii lumii occidentale. FMI-ştii nu sunt decât nişte comisari ai West-ului mai mult sau mai puţin îndepărtat. De ce strâmbă din nas „foşti” de la Est?!… Rusia nu acolo merge? China e cu un pas înainte!

2. Noua clasă conducătoare, de fapt o pătură, sau nici măcar, un cearşaf mototolit cu pete dubioase, a pus bani sub pernă şi din privatizare în privatizare s-a ajuns la gaura cea mare. Ceea ce pare uluitor este că oamenii simpli, cei care trăiesc de la o lună la alta, încă mai cred că statul face bani, are bani, dă bani! Dacă vrea stăpânirea. Am înţeles acum, ardelean fiind, de ce zicea atât de des Băsescu: „Hă, hă, hă!”. Pentru că nu-i aşa. Corect. Înţelepte vorbe.

3. Au urmat valuri succesive de năvăliri investiţionale. Mai curând de „fugiţi de acasă”: turci, greci, italieni, ceva nemţi şi alte naţionalităţi. Prea puţini americani (Costă mai mult biletele de avion…) Şi desigur Renault, care a luat Dacia de tot. Şi bine a făcut, că acum unde te duci în Europa dai de Dacii. Chiar şi în Maroc.

4. Aşa, pentru distracţie, au urmat dezmăţul creditelor şi rebeliunea imobiliară. Case scumpe, urâte, aşezate alandala pe coclauri sau strecurate parşiv în locuri istorice. Şi ca să fie clar că lucrurile se mişcă, răspândite pe trotuare, maşini din cele mai scumpe, numai bune de hodorogit pe şosele multiseculare.

5. Capac peste pupăză, o nouă nomenclatură, cu origine socială sănătoasă, adică fii, fiice, nepoţi, amante, instalaţi masiv şi plătiţi pe măsură în ceea ce cu seriozitate şi dichis au numit „public administration”. Multilateral dezvoltată, dincolo de orice închipuire. Cum nici nea Nicu n-ar fi îndrăznit să-şi imagineze.

6. Un sfârşit nu tocmai glorios al mişcării sindicale din România. Adesea un factor influent, uneori influenţat, în ultimii ani tot mai ignorat. Printre ultimii veterani ai tranziţiei, o mână de lideri, încă netrecuţi cu arme şi bagaje la privat sau la politruci. Era clar de mult, dar greu de recunoscut: sindicalist la stat – o contradicţie în termeni. Proteste de pomană, fără ecou public, acoperire pentru excedentari, sedentari şi întârziaţi. Te cerţi cu miniştri, dar îi reprezinţi nepoata.

În rest, datorii. Datorii peste datorii. Alt record al scornişteanului, spulberat de fiul de moţ, Boc.

Şi brusc, o veste invadează lumea! E criză! Ce i-o fi apucat? Se dădeau mari şi ne momeau cu economia de piaţă! La noi a ieşit paiaţă! Acum, Traian a ales! Clasa muncitoare merge în Paradis. Hai, valea, 25% lăsaţi la intrare!

Există desigur şi Curba de beneficiu! Dar să rămânem la aspectele decente… De exemplu, scăderea preţului forţei de muncă. E ceva. Apoi, ce-i împiedică pe cei cu venituri de top de la stat să compenseze 25-ul cu o nouă serie de „compensări”. Că acesta e singurul lucru la care sigur se pricep.

În principal şi în permanenţă, trei lucruri ne-au adus aici. Multă modestie în productivitatea muncii, proasta administrare a treburilor publice şi hoţia mai mult sau mai puţin organizată.

Criza care a îmbrăţişat tot mai strâns lumea scoate la lumină toate aceste „atuuri” ale României.

Curba de sacrificiu, atât de amplu şi hotărât luată de Traian şi ai lui, nu e decât partea vizibilă a unui cerc vicios. Să înţeleagă tot românu’ cum se face criza!

A cumpăra însă timp cu banii pensionarilor e totuşi un mod aproape sigur de a-ţi da foc la valiză. Dar, când toată viaţa te joci cu focul, dai până la urmă peste un vulcan.