Bastonul contelui (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Băiatul se afla într-o încăpere învecinată şi auzea totul. Iniţial, a vrut să alerge să moară alături de mama sa, însă l-au ţinut strâns cei doi bărbaţi însărcinaţi să aibă, pentru orice eventualitate, mai departe grijă de el. Apoi a asistat la scena care i-a modificat întreaga existenţă. O scenă lungă, parcă interminabilă. Cu gura acoperită de unul dintre cei doi paznici ai săi, a văzut cum, opunându-se fără a avea nici o şansă de scăpare, mama s-a a reuşit să-i facă pe indivizii aceia reci, acţionând din datorie, dar fără patimă, să se transforme din maşinării în oameni, iar din oameni în fiare. Dacă mama sa ar fi înţeles situaţia, şi-a spus mai târziu Al Optzeci şi şaptelea, ar fi murit cu demnitate şi împăcată. Aşa, femeia de treizeci de ani, le-a stârnit poftele călăilor ei şi, refuzând să se umilească ascultându-le poruncile, aceştia s-au amuzat batjocorind-o tot mai mult. La început, înainte de a degenera în dezmăţ, i-au permis Celei de A doua Marie să-şi spună ultima rugăciune, dar cum ea continua să-şi susţină drepturile, i s-a cerut să îngenuncheze şi să se împace cu Domnul. Degeaba, femeia, parcă nici nu-i auzea, ţipa tot mai tare ceea ce avea pe suflet. „În genunchi!” i-a poruncit ce-l ce era pregătit să-i dea lovitura de graţie, iar ea, neînţelegând că i se dă şansa de a mai vorbi cu Dumnezeu şi crezând că doar vor s-o umilească, s-a opus. Aşa a început totul şi de aici, lucrurile au degenerat definitiv. Erika, prietena şi slujitoarea ei nedespărţită, nu s-a opus şi a murit în pace¹. Marie nu, ea n-a vrut să îngenuncheze în faţa asasinilor ei şi, până la urmă, nu numai că au pus-o pe podea, dar au ajuns, cu toată împotrivirea ei, s-o facă să se şi târască în genunchi şi goală de la unul la altul.

Ea se zbătea, îi mustra şi îi jignea, iar ei, parcă uitând că nu trebuiau decât s-o ucidă, au trecut la amuzament. Nu, acum ei nu mai erau membrii „armatei de oameni”, acum bărbaţii aceia au devenit nişte torţionari perverşi. Iar când, după o vreme, biata femeie n-a mai avut putere să se împotrivească, înfierbântaţii ei călăi, dezamăgiţi că plăcerea le este pe punctul de a se sfârşi, o mai aţâţau ei ca ea să opună rezistenţă.

„N-ar fi trebuit să se împotrivească! îşi tot repeta Al Optzeci şi şaptelea. Şi aşa n-a avut nici o şansă! Dacă ar fi înţeles acest lucru n-ar fi trecut prin acel supliciu îngrozitor şi ar fi murit ca şi Erika, fără atâta suferinţă!”

De aici, scribul s-a putut întoarce la munca sa. Adolescentul şi apoi bărbatul pe lângă care a trecut de atâtea ori fără să-l recunoască şi-au devoalat identitatea, chiar dacă, mai mult ca sigur, au rămas destule pete albe şi în biografia lor.

Scribul se scuză iarăşi: cum să recunoşti în dezvoltarea unei fiinţe atât de umile pe cel ce în copilărie fusese socotit viitorul şef ideal al unui imperiu economico-financiar de talia Hanului Diavolul Argintiu din Hanovra? Cum să identifici într-un personaj aşa de umil fosta speranţă emanând autoritate, capabilă să-şi impună cu uşurinţă ideile? Cum doar să şi gândeşti că o personalitate neobişnuit de precoce, educată de mic pentru a fi conducător, să decadă într-aşa o măsură în ochii celor din jur?

Regăsindu-l pe Al Optzeci şi şaptelea în Alsacia, alături de cei doi bărbaţi desemnaţi să aibă grijă de el, scribul se desparte, după şapte generaţii, de Hanul Diavolul Argintiu. Ceea ce s-a întâmplat mai departe acolo nu mai face parte din saga Celor O Sută.

După cumplita scenă a morţii mamei sale, băiatul pur şi simplu a amuţit şi n-a mai vorbit săptămâni în şir. Toată lumea era convinsă că va muri. Cuvintele, momentele zilnice, viaţa în general nu mai aveau nici un sens pentru el. Mai continua doar să mănânce, să doarmă, să-şi facă nevoile. Nu mai avea nici un plan, nici o aspiraţie, nici un viitor. Veştile pe care le auzea din discuţiile dintre cei doi bărbaţi ce-l aveau în grijă îl interesau prea puţin, chiar şi atunci când aceia încercau să găsească o continuare pentru propria lui viaţă. Marea lor problemă era că nu mai ştiau la picioarele cui să-şi pună tradiţionala fidelitate. Situaţia stăpânilor din Han se modifica mereu, iar veştile veneau cu întârziere: de prea multe ori, ceea ce aflau astăzi poate că n-a mai avut relevanţă încă de ieri. Când a sosit informaţia că Robert a fost pus sub acuzare, judecat şi condamnat pentru că l-ar fi omorât pe moştenitorul legitim, pe Fiul Contelui², cei doi nu mai ştiau ce să facă în continuare cu băiatul pe care-l aveau în custodie. Da, informaţiile erau puţine, incomplete şi venite cu mare întârziere. Bărbaţii aceia nu ştiau nici măcar dacă şi cât s-a aflat în Han despre crima asupra Celei de A doua Marie, dacă nu cumva s-a hotărât acolo repunerea în drepturi a Celui de Al Optzeci şi şaptelea. Ipoteză cât se poate de credibilă: copilul era încă minor şi, în mod logic, cineva ar fi trebuit să preia tutela, devenind astfel, măcar pentru o vreme, conducătorul atotputernic şi în deplină legitimitate al imperiului economico-financiar. Dar pentru aceasta ar fi fost nevoie să se ştie că nepotul Contelui Lorenzzi mai era în viaţă.

Situaţia atât de neclară devenea tot mai confuză, pe măsură ce veştile soseau deformate de distanţă şi de timp. Chiar şi statutul celor doi putea să fie în mare primejdie, în calitate de foşti participanţi la omorârea mamei băiatului. Care băiat – de-şi va recâştiga cumva graiul – ar putea depune declaraţii extrem de compromiţătoare despre crimă şi despre modul abject în care a fost tratată victima. Aşa că lucrul cel mai simplu ar fi fost să-l elimine pe prezumtivul martor atât de incomod. Din nou, doar fidelitatea în orice situaţie, transmisă lor de generaţii, i-a făcut să renunţe la a-l ucide şi pe copil.

Cei doi se frământau şi discutau de faţă cu băiatul, iar acesta părea impasibil la tot ce auzea. Al Optzeci şi şaptelea n-a murit, însă se părea că şi-a pierdut minţile după ce a asistat neputincios la rezistenţa îndârjită, dar lipsită de orice şanse, a mamei sale, la refuzul ei de a se înjosii în faţa asasinilor ei şi la zdrobirea acelei rezistenţe, urmate de umilinţele cele mai totale la care a trebuit să se supună, ea, fosta şefă a destinului a mii de oameni de pe întregul continent. Poate că, într-adevăr, sub pretextul că ar fi reabilitată vechea ierarhie din Han, cineva ar putea să preia tutela pentru foarte-foarte multă vreme. Trebuia doar găsit acel om. Cel de al doilea plan era ca, aşa cum i s-a raportat iniţial lui Robert, băiatul să fi fost expediat peste ape, în Lumea Nouă, acolo unde oricine îşi poate pierde urma şi mai ales cineva cu minţile rătăcite, asemenea acestui copil.

Tot cumpănind între cele două variante, mentorii sui generis ai Celui de Al Optzeci şi şaptelea au decis ca unul dintre ei să se întoarcă la Hanovra pentru a putea constata cu proprii ochi situaţia de acolo, spre a lua apoi împreună o hotărâre în cunoştinţă de cauză. Aşa că tânărul a rămas cu un singur paznic în conacul fortificat şi pustiu. Pentru cel ce se mai afla cu el, sarcina de a-l supraveghea a fost uşoară: băiatul se oprea ore în şir acolo unde i se spunea, tăcea şi privea în gol. Era limpede că scena aceea cumplită l-a făcut să-şi piardă minţile. Pentru cel ce se mai afla cu el, zilele, săptămânile, lunile următoare ar fi trebuit să fie o sarcină uşoară: personalul restrâns şi de cea mai mare încredere îl scutea de orice muncă, cămările erau pline şi pivniţa cu vinuri la fel. Bărbatul obişnuit cu munca şi cu îndeplinirea celor mai complicate sarcini trăia, pentru prima oară, o viaţă de boier. Şi, cu toate acestea, deşi ar fi trebuit să fie încântat de cadoul pe care i l-a făcut soarta, simţea şi el că va înnebuni, la fel ca şi pupilul – ostatecul său. Faptul că au trecut atâtea luni şi tovarăşul nu i s-a mai întors cu veşti, lăsând-i pe umeri întreaga responsabilitate a alegerii soluţiei, îl obliga să-şi umple timpul cu cele mai diferite gânduri în legătură cu ce era de făcut. Şi cu tot soiul de întrebări: De ce nu se întoarce colegul său? Cum de nu trece nimeni, dar absolut nimeni, pe la conacul fortificat din Alsacia? Ce se întâmpla de fapt la Han? Ce se ştia acolo despre cele petrecute la Storckensohn? Cine era noul şef? Cum privea el această întâmplare? (Această crimă?) Ce se cunoştea despre soarta Celui de Al Optzeci şi şaptelea? Cât era el însuşi, paznicul băiatului, considerat implicat? Cu cât creştea timpul de când n-a mai sosit nici o informaţie de la Hanovra, cu atât întrebările acestea, şi tot mai multe altele ca ele, deveneau tot mai chinuitoare.

Aşa a trecut un an întreg. Conacul fortificat din Alsacia era ca un fel de insulă pustie înconjurată de o mare fără maluri. Singurii oameni care mai intrau printre cele două şiruri de ziduri erau ţăranii locului, cei ce, de generaţii întregi, aduceau partea de recoltă reprezentând arenda cuvenită stăpânilor. Ţărani al căror orizont era definitiv închis de dealurile din jur. De la ei era imposibil să afli şi cel mai mic amănunt despre ce se petrecea mai departe. Ei nici nu voiau să afle, dovadă că refuzau să-şi aducă aminte până şi de evenimentele grave care au avut loc în ultima vreme în imediata lor apropiere. Nu ştiau nimic, nici nu voiau să ştie.

Lunile treceau şi singurul lucru care se întâmpla era că băiatul, devenit adolescent, nu numai că n-a murit, ci s-a născut pentru a doua sa viaţă. Pe nesimţite, a început să reînveţe să vorbească. Articula cuvintele cu poticneli, asemenea unui prunc de doi ani şi făcea progrese în ritmul aceluia. În acelaşi timp, în mod ciudat, „tutorele” său parcurgea drumul invers: în vreme ce mintea Celui de Al Optzeci şi şaptelea se reîncărca, creierul paznicului său se golea – bărbatul devenea tot mai tăcut, tot mai mohorât, începând chiar să gândească aiurea. De la o vreme, n-a mai ştiut de ce se află în conacul-fortăreaţă de la Storckensohn. Într-o zi, îşi adună puţinele lucruri pe care le avea la el şi plecă. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni.

Rămas singur, Al Optzeci şi şaptelea a ajuns să se dezvolte deja ca un copil de cinci ani. Dar ceva mai repede. Apoi ca un copil de opt an ani. A rămas în Alsacia până în toamna lui 1671.

În cei cinci ani petrecuţi la Storckensohn, nepotul contelui Lorenzzi a devenit alt om. Când a sosit acolo, împreună cu mama sa, era un copil plin de viaţă, găsind mereu soluţii, cunoscându-şi rangul şi păstrând acea distanţă prietenoasă cu care doar puţini dintre puternicii zilei sunt înzestraţi: când te afli în preajma unei asemenea personalităţi, parcă şi aerul din jur vibrează datorită preaplinului de energie pe care-l degajă tot timpul un astfel de trup. A urmat scena omorârii Celei de A doua Marie şi copilul de doisprezece ani a dispărut. N-a murit, însă, mai târziu, parcă a luat-o din nou de la cea mai fragedă pruncie. Şi chiar dacă, încetul cu încetul, a reînceput să vorbească, să gândească şi să acţioneze, în corpul său parcă a intrat alt suflet. Nu numai că nu mai degaja energie, dar parcă implora să i se dea lui ceea ce nu mai avea de unde da altora. Şi trăsăturile fizice i s-au schimbat, şi vocea i s-a schimbat, şi felul de a fi i s-a schimbat. (De mirare cum în conacul fortificat, unde vremea a înţepenit, asemenea arătătoarelor ceasului de pe turn, băiatul nu s-a mai bucurat de rangul cu care a sosit acolo.) El nu pretindea nimic, ci, chiar dimpotrivă, asemenea celui din urmă slujitor, mulţumea cu vorbe multe pentru cea mai mică atenţie ce i se dădea. Când se refereau la el, oamenii din casă obişnuiau să-l numească „umilul acela” sau „cel umil” şi „Cel Umil” o să-l pomenească şi scribul în continuare. Mai ales că slugărnicia sa nu a avut nimic în comun cu comportamentul de mult uitatului său strămoş, Al Şaptezecilea, „Cuviosul grădinar”. Acela a cultivat umilinţa drept cea mai de preţ virtute: umilinţa Cuviosului grădinar avea aspectul smereniei. În schimb, umilinţa Celui de Al Optzeci şi şaptelea se manifesta drept voluntară înjosire de sine, nu apanajul unui simţământ etic – doar o armă pentru asigurarea propriei securităţi, pe care o simţea mereu în primejdie.

(Cine să-şi mai aducă aminte de Al Şaptezecilea, Cuviosul grădinar, cel care, cu şaptesprezece generaţii în urmă, „n-a săvârşit nici o faptă eroică în viaţă, n-a creat evenimente, n-a schimbat destine, nici măcar n-a dorit nimic din toate astea!”? Despre cel ce „n-a vrut mai mult decât să se salveze prin pasiunea sa – asemenea tuturor muritorilor”. Scribul l-a tot numit pe Cuviosul grădinar drept „umilul” şi, referindu-se la acel pierdut în istorie Al Şaptezecilea, s-a întrebat „Până unde are rost umilinţa şi până unde este ea îndreptăţită moral? Şi până unde poate s-o justifice şi să şi-o justifice, s-o suporte şi s-o etaleze omul, asemenea unui scut?” Numai că scribul nu s-a referit decât la un singur sens al termenului „umil”, pe când, preluat din latină, vocabula mai are şi alte înţelesuri³. De pildă, privind originea cuiva despre care se susţine că ar fi umil, de obicei, respectivului i se atribuie o obârşie plebee, pe lângă puţinătatea energiei şi comportamentul lipsit de strălucire. Revenind la originea Celui de Al Optzeci şi şaptelea, nu putem pune între paranteze orgoliul Contelui Lorenzzi, dorinţa de a domina a celui ce a fost bunicul său. Iar bastonul cu măciulie de aur – ultima relicvă a fostei minunăţii – nu se potriveşte nici el umilinţei, indiferent de cine era purtat. Şi, totuşi, în lungul şir, Al Optzeci şi şaptelea a fost notat de către scrib drept „Cel Umil”! În loc să aducă argumente, bietul scrib îl roagă pe bunul cititor să privească şi la această viaţă – iar dacă patronimul i se va părea incorect, să ştie că doar cel ce l-a formulat este de vină!)

Oamenii din conac – aceiaşi în 1671 ca şi în 1666 – au uitat şi ei cine era acel adolescent şi-l tratau ca pe un obiect stricat din casă, ca pe un obiect pe care-l ştii acolo, cu care te-ai obişnuit şi pe care nu te-ai decis încă să-l arunci. Şi tocmai când administratorul conacului – care de mai mulţi ani n-a mai fost deranjat de nici un stăpân de la Hanovra – a hotărât ca şi tânărul acela atât de umil să înceapă să lucreze alături de toţi cei din gospodăria nimănui, au sosit trei călăreţi bine îmbrăcaţi, etalându-şi rangul până şi după harnaşamentul bătut în argint al cailor lor.

Al Optzeci şi şaptelea a fost cel pus să se ocupe de străini, într-o misiune care a deschis pentru prima oară conacul pentru drumeţii în trecere, transformându-l într-un han. Şi han a rămas acea clădire fortificată până în anul 1803, când nişte soldaţi beţi i-au dat foc, după o noapte lungă. (Din nou, clădirea s-a dovedit a fi fost greu de cucerit din afară, însă vulnerabilă, ca mai orice casă, dinăuntru…) Iar când, după războaiele napoleonene, cineva din Hanovra a revendicat moşia, conacul fortificat nu mai exista de mult. A urmat o lungă acţiune judiciară, care nu s-a stins decât prin decesul ultimului pretendent. (Dar acela nu mai făcea parte din şirul Celor O Sută.)

Cei trei nobili sosiţi în toamna lui 1671 nu erau decât nişte fugari. Şi nici măcar nobili nu erau, chiar dacă unul dintre ei pretindea că este dintr-o veche familie de baroni ai Angliei. Cel Umil i-a slujit cu tot respectul, în felul său slugarnic, chiar când a simţit că n-avea în faţă decât trei răufăcători care fugeau de braţul înarmat al legii. Văzându-le ochii, nu era greu să constaţi atâta lucru: privirile le erau obosite şi se uitau în jur tot timpul cu teamă.

Până la urmă s-a dovedit că „nobilii” englezi nu erau decât trei angajaţi ai lui Thomas Blood, omul ajuns celebru după ce a încercat, fără succes, să fure bijuteriile coroanei britanice din Turnul Londrei. Aventurile lui Thomas Blood ar fi umplut mass-media secolelor ulterioare, însă în veacul al XVII-lea au trebuit să se mulţumească a fi doar cântate în numeroase poeme populare. Personajul s-a implicat în diferite fărădelegi – dintre care n-au lipsit răpirile şi atentatele -, însă a fost întotdeauna iertat de autorităţi. Regele Charles însuşi l-a interogat şi… răsplătit cu o rentă viageră. Aşa că ne aflăm, din nou, în faţa unui subiect generos neexploatat de un mare scriitor.

Al Optzeci şi şaptelea, cu comportamentul său atât de slugarnic, putea trece neobservat, asemenea unei şopârle care se face una cu ierburile printre care trăieşte. Numai că, în vreme ce şopârla ia culoarea mediului pentru a-şi putea prinde mai uşor victimele, Cel Umil se făcea una cu pereţii spre nu fi el cel atacat. Cum să iei în seamă o asemenea fiinţă?

Servindu-i pe cei trei, insignifiantul adolescent putu să asculte discuţiile dintre ei şi ceea ce a aflat tânărul i s-a părut mult timp improbabil scribului. De ce au fugit acei oameni? Bine, la început, era greu de presupus că tentativa nereuşită de a fura giuvaierele coroanei să nu fie aspru pedepsită, mai ales că unele piese cu valoare legendară au fost grav stricate în mijlocul dezordinii ce a precedat prinderii hoţilor. Adevărul este că, înainte de a se documenta, nici scribul nu ştia mai multe despre isprăvile lui Thomas Blood decât locuitorii fortăreţei-han din sătucul uitat din Alsacia. Acolo, chiar dacă prin localitatea vecină de peste deal ar fi trecut însuşi împăratul sau papa, nimeni n-ar fi luat evenimentul în seamă, în caz că ecourile tropăitului cailor ar fi reverberat şi până la Storckensohn. Pe oamenii de aici nu-i interesa decât prezentul din valea lor şi, poate, de aceea întâmplările trăite de ei nici nu au fost lăsate urmaşilor, stingându-se odată ce au avut loc. Dacă ar fi cunoscut mai multe despre viaţa lui Thomas Blood, scribul poate n-ar fi dat atât de neîncrezător din cap, ascultând vorbele agitate ale celor trei fugari. Dar scribul nu este un martor adevărat, el nu a trăit acele momente, chiar dacă, prin intermediul Celui umil, le-a aflat din prima sursă. Aşa că degeaba se tot miră cum, de pildă, dramaturgi asemenea lui Shakespeare sau a lui Ben Jonson nu s-au ocupat de numeroasele subiecte, colcăind de pline de pasiune, pe care le-a oferit viaţa regelui Henric al VIII-lea şi au pus în operă vieţi care au influenţat mult mai puţini traiul contemporanilor lor. Şi scribul a crezut că doar din prudenţă nu s-au inspirat scriitorii din asemenea subiecte. Tot din prudenţă nu s-au ocupat nici de Thomas Blood, ale cărui isprăvi au inspirat doar autorii anonimi?

Shakespeare şi Ben Jonson nu mai trăiau, în schimb trăia Lucas Smither, chiar unul dintre cei trei fugari. Lucas Smither fusese secretarul particular al lui Blood şi-şi însoţise, până atunci, stăpânul peste tot. Rolul său era mai puţin acela de a se ocupa de afacerile şi de relaţiile lui Blood, cât de a consemna „pentru toată lumea şi pentru toate timpurile” viaţa „plină de învăţăminte a unui gentilom adevărat şi fără frică”. Aşa că el era plătit să noteze „doar ceea ce a văzut cu ochii săi din întâmplările lui sir Thomas, pentru a nu putea nimeni să spună că toate acele fapte nu sunt decât nişte simple născociri ale unui poet”. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a aflat şi Lucas Smither în Turnul Londrei în acel 9 mai 1671: el nu a venit acolo pentru a lua parte la acţiune, ci doar pentru a o consemna. Atunci când Blood şi complicii săi au fost prinşi, desigur că, în calitate de secretar al principalului făptaş, şi Smither a ajuns în mâinile legii. În mod normal, asemenea acuze se sfârşeau pe eşafod şi, într-adevăr, în vreme ce Thomas Blood s-a ales… cu o rentă viageră, alţi implicaţi au plătit cu viaţa. (Cazul Thomas Blood a permis nenumărate interpretări, iar reflectările populare n-au făcut decât să învăluie în şi mai mare mister un personaj care, deşi nu şi-a tăgăduit niciodată faptele, a apucat să se sfârşească de moarte bună în patul său din reşedinţa de pe Bowling Alley.) Thomas Blood n-a jucat alt rol în destinul Celor O Sută decât prin Lucas Smither.

Când, în toamna târzie a lui 1671, cei trei fugari au plecat din Alsacia, l-au întrebat pe hangiu⁴ dacă are ceva împotrivă să-l ia cu ei pe tânărul ce i-a servit cu atâta devotament cât au mas acolo. Răspunsul a fost o simplă ridicare din umeri. Aşa că Al Optzeci şi şaptelea, ajuns la aproape optsprezece ani, a plecat şi el în lume. A plecat doar cu hainele de pe el şi cu bastonul contelui, de care se sprijinea şi pe care l-a învelit în nişte cârpe murdare, pentru ca strălucirea aurului să nu ispitească vreun răufăcător. Ca să nu se despartă niciodată de acel obiect, se tot sprijinea pe el, iar mersul i-a devenit şontâc, făcându-l şi mai demn de milă.

Iniţial, micul grup format din Lucas Smither, cei doi tovarăşi ai săi şi Cel Umil, a plecat din nou spre apus. Unul dintre ei şi-a adus aminte că un verişor de-al său a traversat cu ani în urmă marea şi se spunea că o ducea bine în noua lui patrie, un teritoriu uriaş, unde nu trebuia decât să-ţi marchezi ogorul cu ţăruşi şi nimeni nu te mai căuta în coarne. Singura problemă era că rudele rămase în Irlanda nu cunoşteau decât din surse colaterale amănunte despre acela dintre ei care s-a căpătuit atât de bine pe pământurile din cealaltă parte a lumii, o parte a lumii în mod sigur mai generoasă, mai puţin ticăloşită. Au hotărât să meargă acolo, fiind încredinţaţi că noile ţinuturi, care se numeau acum America, nu puteau fi atât de nemăsurate pentru a nu întâlni în locul plin de bogăţii şi conaţionali care să-i îndrume spre ruda lor. În fond, se ştia că acolo noii veniţi îşi păstrau limba şi ei nu aveau nici o îndoială că, dacă au reuşit şi până atunci să străbată atâtea locuri şi să se înţeleagă cu băştinaşii care vorbeau în cu totul alte graiuri, n-o să aibă nici o problemă de comunicare nici cu lumea plecată din Irlanda. (Smither susţinea sus şi tare că deţine informaţii sigure că acolo marea majoritate a populaţiei este de origine irlandeză, mai ales că doar din regiunea sa natală au plecat atâtea familii…)

Socoteala micului grup era simplă: dacă acolo puteai să-ţi înjghebezi atât de uşor o nouă viaţă, scăpând de un trecut ameninţător, care te putea prinde oricând nepregătit, cum să nu-ţi încerci norocul având la îndemână o asemenea şansă⁵? Pe urmă, însă, după ce au plecat din Alsacia spre Spania, lucrurile nu s-au mai dovedit a fi la fel de simple.