Béatrice Uria-Monzon, foc şi graţie

Luna aceasta, mezzosoprana franceză a abordat, la Marsilia, rolul titular din opera „Cleopatra”, una dintre creaţiile cele mai rar montate ale lui Massenet, compusă în ultimii doi ani ai vieţii sale. Această partitură somptuoasă, care a avut premiera mondială la Monte Carlo în 23 februarie 1914, a fost pusă din nou în scenă în 1990, în cadrul primei „Bienale Massenet” de la Saint-Etienne. La Marsilia, opera, regizată de Charles Roubaud, a fost dirijată de Lawrence Foster.
Béatrice Uria-Monzon a acceptat o nouă provocare, pentru 12 şi 15 iulie, când va interpreta, tot la Marsilia, în aceeaşi seară, rolurile Didon şi Cassandra în versiunea de concert a operei „Troienele”, alături de Roberto Alagna în Enea. De altfel, artista este cunoscută pentru îndrăznelile sale, inclusiv aceea de a interpreta Tosca la „Opera-Théâtre” din Avignon, în 2010, în loc să se mulţumească să cânte Carmen în cele patru colţuri ale lumii.

S-a născut în 1963 la Agen. Tatăl ei era pictor şi în tinereţe Béatrice Uria-Monzon era foarte ataşată de artele plastice şi de muzee. Muzica însemna pentru ea atunci numai piese instrumentale şi flamenco. Nu ştia nimic despre Operă, chiar dacă văzuse în timpul liceului câteva video-uri. Avea s-o descopere graţie muzicii corale şi unui profesor care a încurajat-o să continue să cânte. „Aveam câteva noţiuni de chitară clasică, am învăţat serios solfegiul şi am intrat la Conservatorul din Bordeaux, la clasa profesoarei Monique de Pondeau”.

Cu Jean-Francois Lapointe în Cleopatra

Mezzosoprana a debutat în 1989 în rolul Cherubino din „Nunta lui Figaro”, căruia i-au urmat apariţiile în Charlotte din „Werther”, la Rouen, şi „Carmen” la Opera Naţională din Paris. În 1998 a debutat la „Staatsoper Wien” şi la „Metropolitan” în „Carmen” şi a cântat prinţesa Eboli în premiera cu „Don Carlo” la Liège şi Fenena din „Nabucco”, la „Chorègies d’Orange”. Au urmat Didon din „Troienele”, la „Opera Nationale du Rhin”, Judith în „Chateau de Barbe-Bleu” şi Venus în „Tannhäuser” la Opera Naţională din Paris, Adalgisa din „Norma”, la Monte Carlo, Santuzza din „Cavalleria rusticana”, Chimena din „Cidul”…

În stagiunea actuală, Béatrice Uria-Monzon a întrupat-o, la Opera „Garnier” din Paris, pe Ghita din „Der Zwerg” de Zemlinsky, un rol pe care îl consideră „sopranizant” şi foarte potrivit pentru vocea sa în acest moment, după cum declară într-un interviu acordat criticului muzical Michel Parouty.

Cu Riccardo Massi în Tosca

Deşi Carmen rămâne unul dintre rolurile ei preferate, artista s-a temut că publicul o va identifica cu el şi va considera că este prea leneşă pentru a aborda roluri noi. Terorizată iniţial de ideea de a întrupa acest personaj, ale cărui date i se păreau foarte diferite de cele proprii, s-a decis să ofere publicului o altă faţetă a personajului, care convenea personalităţii sale. Rolul venea după numai patru ani de carieră, iar montarea lui Jose Luis Gomez se petrecea pe scena Operei „Bastille”, două motive în plus de emoţii pentru tânăra mezzosoprană. „Cred că eram parţial paralizată de pudoarea mea înnăscută; aveam nevoie de o siguranţă, de certitudini, nevoie pe care am abandonat-o progresiv pentru a putea răspunde cerinţelor regizorului. Niciodată la acea epocă nu m-aş fi putut integra într-un spectacol ca acela al lui Calixto Bieito, la care am participat la Barcelona în 2010, cu Robero Alagna în Don Jose, şi pe care l-am reluat în 2012 la Veneţia. Cu Bieito, suntem departe de clişee, el scufundă protagoniştii într-o violenţă care este cea a personajelor, dar şi a contextului acţiunii: contrabandişti, ţigani, o lume în care femeia este supusă bărbatului şi are un rol foarte codificat”.

Evoluţia artistei către rolurile de soprană a început de mai mult timp, cu Béatrice din „Beatrice şi Benedict” de Berlioz, urmat de Didon din „Troienele”, apoi de Santuzza. În 2009, Raymond Duffaur i-a propus Tosca. Propunere tentantă, pe care a acceptat-o spre neîncrederea generală în reuşită. În 2010, a cântat Chimena, care constituia cumva o probă şi care i-a adus şi o serie de critici. Dar „o cronică defavorabilă nu este inutilă, poţi găsi în ea motive de reflecţie. În perioada «Cid»-ului, am discutat mult cu Roberto Alagna, partenerul meu. În final, acest spectacol produs de Opera din Marsilia a fost ales «Opera Anului» de telespectatorii canalului «Mezzo»!”.

Cu Roberto Alagna în Le Cid

La începutul carierei s-ar fi putut crede că Béatrice Uria-Monzon va evolua către un registru mai grav, unele roluri, ca Dalila, cântată la Zürich, apropiindu-se de contralto. Acum însă, artista este convinsă că poate aborda un registru mai înalt fără a-şi pierde identitatea vocală.

Béatrice Uria-Monzon mărturiseşte că nu este atrasă de rolurile din operele lui Rossini, considerând că nu are agilitatea caracteristică Ceciliei Bartoli sau lui Karine Deshayes. Nu are un interes special nici pentru baroc. Iubeşte însă belcanto. Îşi aminteşte cu plăcere rolurile Leonor din „Favorita” şi i-ar plăcea să reia Adalgisa din „Norma”, care a marcat o etapă importantă în cariera ei, fiind un rol în care a atins limita virtuozităţii sale vocale. O altă partitură care a sedus-o a fost Sara în „Roberto Devereux”, un rol „sopranizant” care a fost o etapă către Tosca.

Muzica lui Massenet este una dintre pasiunile sale. În repertoriul ei se numără rolurie Charlotte, Herodiade, Dulcinea din „Don Quijote”, Chimena, Anita din „La Navarraise”…

Didon din Troienele

Rolul Cleopatra i-a fost oferit de Maurice Xiberras, directorul general al Operei din Marsilia. „Cleopatra”, spune artista, nu seamănă cu celelalte opere ale lui Massenet, ca „Cidul” sau „Werther”. „Când citeşti libretul oprei «Cleopatra», te gândeşti la femeie, la alura ei regală, la puterea ei politică. Dar eu am văzut mai curând îndrăgostita decât regina. Întâlnirea ei cu Marc Antoniu este un coup de foudre! Aria «otrăvii» din actul al treilea este superbă, ultimul duet este magnific şi moartea este sublimă”.

În ceea ce priveşte „Troienele”, Béatrice Uria-Monzon a cântat prima dată Didon la Strasbourg în 2006, în spectacolul pus în scenă de Andreas Baesler şi apoi, în 2010, la Berlin, în montarea semnată de David Pountney. Iubeşte la acest personaj, ca, de altfel, şi la celelalte pe care le inerpretează, fragilitatea, momentul în care ele se disimulează cel mai puţin. Didon trăieşte cu amintirea soţului său şi îşi interzice să iubească din nou. Nu ezită totuşi să-şi deschidă inima, dar va fi abandonată de către Enea. Este un destin emoţionant. Ca şi Cleoptra, Didon este regină, dar ea rămâne o femeie care suferă. În concertele de la Marsilia din luna iulie, este curioasă să-l audă pe Roberto Alagna în rolul Enea, mai ales că vocea lui este, după afirmaţia ei, „mai italiană”, iar acest rol a fost încredinţat până acum mai ales unor interpreţi „wagnerieni”. „Roberto are stilul şi eleganţa necesare pentru muzica franţuzească, pe care o stăpâneşte la perfecţie”, apreciază Monzon.

În rolul Anita din La Navarraise

Domeniul de predilecţie al cântăreţei este muzica secolului al XIX-lea şi pentru că nu şi-a descoperit afinităţi cu Barocul. De asemenea, are rezerve în privinţa abordării muzicii italiene, pentru care consideră ca nu are destule date. Şi chiar dacă visează la rolul Contesei din „Nunta lui Figaro”, nu este sigură nici că acesta i-ar conveni. În muzica contemporană, s-a oprit până acum la Zemlinsky. În stagiunea următoare va crea probabil „Colomba” de Jean-Claude Petit, la Marsilia, dar muzica acestuia este „melodică şi accesibilă”. Pentru ea, rolurile trebuie să fie cantabile şi să nu apeleze numai la componenta cerebrală.

Béatrice Uria-Monzon a fost aplaudată şi într-un rol comic, cel al Marii Ducese de Gerolstein, în spectacolul regizat la Lausanne, în 2011, de Omar Porras. Un rol solicitant, date fiind registrul grav şi trecerea de la replica vorbită la canto.

În stagiunea 2013-2014, Béatrice Uria-Monzon va cânta Mare Vestală din „Vestala” de Spontini, la „Théâtre des Champs-Elysées”, apoi Margared din „Roi d’Ys” de Édouard Lalo, la Opera din Marsilia. I s-a propus de mai multe ori Lady Macbeth de Verdi, rol pe care, dacă-l va accepta, va fi numai după ce va lucra mult asupra lui. I-ar plăcea să încerce Giorgetta din „Il Tabaro”, sau, din muzica germană, Ariadne de Richard Strauss…

„Am 50 de ani şi mă simt foarte în formă. Ceea ce nu mă împiedică să mă reevaluez tot timpul”, declara Béatrice Uria-Monzon.