Atentatul de la Berlin a suscitat în media românească mai cu seamă comentariul „Deci se poate şi în Germania… “, decât alte analize mai profunde sau măcar informări ale publicului asupra situaţiei din cea mai importantă ţară a UE. Pe net circulă tot felul de filmuleţe în limba engleză, la care se uită o minoritate formată din bărbaţi cu vârste cuprinse între 30 şi 45 ani, cunoscători de engleză, curioşi asupra politicii internaţionale, dar la TV, sporovăiala fără pauză de respiraţie despre noul guvern nu face loc şi unei informări pur şi simplu despre ce se întâmplă în ţara aceasta de când au intrat în ea sute de mii de „migranţi“. Pentru că se întâmplă multe lucruri îngrijorătoare, despre care nici măcar media germană nu prea scrie.
Românul mediu nu se identifică uşor cu Berlinul, nu aşa cum o face cu Parisul, cu Roma, cu Veneţia, cu Londra, ca să nu mai vorbim despre oraşele din Spania, Turcia sau Grecia. Berlinul este un oraş cosmopolit, cu o viaţă culturală aparte, dar dificultatea limbii rămâne un obstacol. Cu toate astea, să vezi a doua oară un tir intrând cu viteză într-o mulţime paşnică este o traumă.
Din păcate, efectul de déjà vu funcţionează, după atentatul de la Nisa. Şi să nu fim ipocriţi, oamenii simpli gândesc, în mod surprinzător, statistic, atunci când te aştepţi mai puţin: în piaţa de legume, un român putea debita, cu aer atotcunoscător: „La Nisa au murit 100 de oameni, la Berlin doar 12. I-a atins totuşi mult mai puţin“. Semenii noştri devin nişte cifre, cu atât mai mult cu cât media nu explică de ce şi trei morţi la Berlin, în aceleaşi condiţii, ar fi avut aceeaşi gravitate pentru evoluţia terorismului asupra Europei şi pentru pericolul radicalizării extremei-dreapta din Germania. Sau din Franţa.
Nu am fost la Berlin şi nu mă poartă mintea pe nicio stradă de acolo, dar’mite în faimoasa piaţă. Nu aş îndrăzni să spun, ca un personaj istoric celebru: „Ich bin ein Berliner“, pentru că recunosc că nu ştiu ce groază trebuie să simtă berlinezii de câteva zile încoace. Noi avem, la noi, alte spaime. Dar la 20 de ani ascultasem „Lili Marlen“, într-un film, şi citisem „Muntele vrăjit“. Ba chiar îl uram pe Brecht, pentru că la începutul anilor ΄90, dacă erai student român, îl urai pe Brecht. Asta se numea cultură. Se mai numeşte încă…
Simpatizez şi mai mult cu berlinezii de când mi s-a povestit o scenă. Imaginaţi-vă o sală dintr-o universitate de provincie, anul trecut, o sală de seminar cu 14 studenţi la Filologie. Se citeşte un articol de ziar din limba franceză şi apare la un moment dat în text sintagma „la chute du mur de Berlin“ (căderea zidului Berlinului). Profesorul ascultă traducerea şi întrerupe brusc continuarea ei, întrebând: Ce este cu acest zid al Berlinului? Şi când a căzut? Stupoare evidentă pe feţele studenţilor. O studentă întreabã timid: Are legătură cu Holocaustul? Nu, zice profesorul, în niciun caz. Şi e mult mai recent, un an mai apropiat. 1972? Încearcã altă studentă? Profesorul se gândeşte, uşor confuz, dacă nu s-a petrecut ceva important în 1972 şi a uitat el! Apoi le spune: E legat de separarea celor două Germanii, de Est şi de Vest, RDG si RFG. Asta ce vă spune? Un student replică iritat: Noi la istorie vorbeam despre fotbal cu dl profesor. Altul adaugă: Suntem totuşi la o oră de franceză… Ce ne trebuie zidul asta din Berlin? Profesorul le explică, după care îi întreabă ce ţări au mai fost comuniste în Europa de Est. Linişte. Atunci profesorul întreabă: Cehia? Nu, i se răspunde! Polonia? Nu, la fel, i se răspunde. Ungaria? – Nu. Bulgaria? – Parcă da… zice o studentă. Dar Ucraina? – Da, şi ea! Sunt ceva mai animaţi când văd că au dreptate… Profesorul le spune: Nici nu ştiţi ce bine ziceţi, în felul vostru… După care le povesteşte despre Vaclav Havel, despre Solidarnosc, despre revoluţia ungară din 1956. Apoi, le spune că dacă nu ştiu că Germania nu a fost mereu ţara care este azi e o chestiune nu de istorie, ci de cultură generală. Cam necesară pentru nişte filologi. Privirile studenţilor sunt acum de-a dreptul ostile. Prea multă informaţie, poate, îşi zic, sau cu totul inutilă, cine ştie ce gândesc? S-au închis în ei.
Să ne întoarcem la Germania puţin, propune profesorul.
Draga de ea, Germania, sora noastră europeană. Ţara de formare a lui Eminescu, Titu Maiorescu… Ce nume de personalităţi germane, de oricând şi din orice domeniu, îmi puteţi spune?, întreabă profesorul. În răspunsuri au figurat Adolf Hitler şi câteva nume de fotbalişti. Nici măcar Boris Becker.
Nu cunosc manualele de istorie din liceu, dar cred că undeva trebuie să scrie despre căderea zidului Berlinului. Aceiaşi studenţi, când sunt întrebaţi la ce canale TV se uită, spun toţi că se uită la National Geographic sau la documentare istorice. Dovadă că mint şi că sunt conştienţi că ar fi ruşinos să spună la ce canale se uită de fapt. Dovadă şi că potenţial bun ar fi dacă le e ruşine.
Desigur, nu toţi studenţii de azi sunt astfel, dar există asemenea studenţi. Scena e autentică.
Simpatizez şi mai mult cu berlinezii deci de când am văzut cum este ignorată trecerea lor de la comunism la capitalism, când dărâmau cu mâinile goale zidul ăla blestemat, fiind apoi dezamăgiţi că nu mai sunt un popor omogen, că cei din Est sunt prost văzuţi de cei din Vest. Parcă sunt un pic fraţii mei. Nu doar pentru muzica lor clasică, ci şi pentru altceva. O prietenă s-a dus în anii ΄90 la studii în fosta RFG şi un german din Berlinul de Est a ajutat-o mult şi dezinteresat, explicându-i: Noi doi avem multe în comun, noi am cunoscut comunismul. Am mai multe în comun cu tine decât cu un neamţ din Berlinul de Vest. Tu ştii, ca şi mine, ce înseamnă frica. Ai scăpat de tot de frică?
Nu ştiu dacă o să ajung vreodată la Berlin, dar simt ceva pentru acest oraş. Acum mă uit la aceşti tineri care au 20 de ani mai puţin decât mine şi de care mă desparte o prăpastie.
Ei nu doar că nu ştiu ce a însemnat căderea zidului Berlinului, dar nici nu vor să afle când, în fine, li se spune. Nu li se pare util. Iar reacţia lor la atentatele teroriste, la imaginile violente este, mai ales pentru băieţi, atenuată de faptul că sunt obişnuiţi de la jocurile video să vadă şi să producă violenţă (chiar dacă virtual).
Ignoranţa e foarte periculoasă, ca refugiul într-o bulă creată de spaţiul virtual. Au loc mutaţii istorice în zilele noastre. Avem atâtea gadgeturi la dispoziţie pentru informare, dar suntem tot mai ignoranţi sau indiferenţi faţă de ceea ce contează.
Va deveni sindromul Asperger o boală socială? Poate că totul se întâmplă pentru că am lăsat să moară trecutul recent.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.