Biserica Am Steinhof, capodoperă a Secessionului vienez

Recent restaurată, Biserica „Sfântul Leopold Am Steinhof” constituie unul dintre monumentele remarcabile ale arhitecturii „Secession” din capitala austriacă. Pe înălţimile oraşului, mai puţin vizitată decât edificiile din cartierele centrale, ea ilustrează geniul arhitectului Otto Wagner, făuritorul Vienei moderne, şi îmbină rafinat decorul, funcţionalitatea şi armonia proporţiilor.

Otto Koloman Wagner, fiul unui notar al cancelariei austro-ungare, s-a născut în 1841 în cartierul vienez Penzing. În 1857 a plecat la Berlin, unde a studiat la „Academia Regală de Arhitectură”. Întors la Viena, a intrat mai întâi la „Institutul Politehnic” şi apoi la secţia de arhitectură a „Academiei de Arte Frumoase” din capitala imperială.

După studii, a fost angajat în atelierul de arhitectură al lui Heinrich von Förster, fiul lui Ludwig von Förster, unul dintre maeştrii istoricismului şi constructorul Sinagogii din Budapesta. Pentru tânărul Wagner a fost o trambulină către succes, permiţându-i, la numai 23 de ani, să construiască numeroase imobile pe arterele nou trasate ale unei Viene aflate în plin şantier.

Reputaţia lui internaţională s-a constituit cu o repeziciune incredibilă. În 1876 a obţinut premiul al doilea la concursul pentru noua Primărie din Hamburg. În 1879 a conceput decoraţiile pentru nunta de argint a lui Francisc-Josef I şi a împărătesei Elisabeth, iar în 1882 a participat la concursurile pentru primăriile din Budapesta şi din Berlin. Anul 1894 îl consacră definitiv. Este numit consilier artistic al comisiei pentru construirea reţelei metropolitane vieneze şi al regularizării cursului Dunării în oraş. Wagner îşi poate asuma cu acest proiect gigantic pasiunea sa pentru urbanism. În acelaşi an îi urmează celebrului arhitect Carl Friherr von Hasenauer (1833-1894), autorul clădirilor „Kunsthistorisches Museum” şi „Muzeului de Istorie Naturală” din Viena, ca profesor la „Academia de Arte Frumoase”. Dacă primele construcţii ale lui Wagner reflectă încă stilul eclectic, din 1900, apropierea lui de Secession duce la crearea unor opere revoluţionare prin modernitatea lor, dintre care celebre sunt „Casa de Economii” vieneză şi biserica Centrului de Psihiatrie „Am Steinhof”.

Cupola flancată de cele două turnuri ale clopotelor

În 1901, municipalitatea vieneză a refuzat să se mai ocupe de bolnavii mintal în ospiciile şi casele sale de bătrâni, în urma unei pseudo-agresiuni asupra împăratului, în plin centru al oraşului, din partea unui bătrân senil. Din acest motiv, Parlamentul provinciei Austria de Jos a hotărât să se construiască un centru de psihiatrie, „Am Steinhof”, pe un teren de 144 de hectare, situat pe o colină a oraşului.

Consilierul regional pentru urbanism, Carlo von Boog, a fost însărcinat cu planul general şi cu proiectarea numeroaselor pavilioane ale noii instituţii. Originar din Veneţia, acest fost elev al „Înaltei Şcoli Tehnice” din Viena avea o reputaţie solidă datorită folosirii betonului armat şi a grinzilor metalice. Alegerea lui n-a fost întâmplătoare. El concepuse deja, între 1898 şi 1902, în stilul „Art Nouveau”, cel mai modern centru psihiatric din Europa, la Mauer-Ohling, în Austria. Pentru prima dată, pacienţii fuseseră repartizaţi în 19 pavilioane independente, ridicate în mijlocul unui parc. Von Boog a refuzat să pună gratii la ferestre şi a decis ridicarea unei biserici în centrul domeniului, care, la nevoie, putea servi şi drept sală pentru întâlniri.

La Steinhof, el reia ideea pavilioanelor, plasate de o parte şi de alta a unui ax central. Pe acest ax se înscriau succesiv, de la intrarea principală, reşedinţele celor spitalizaţi, clădirea direcţiei, o construcţie destinată socializării, ce cuprindea o sală de festivităţi şi un teatru, bucătării şi, în sfârşit, în vârful colinei, biserica.

Îngerii plasaţi pe coloanele din faţa bisericii, în faţa marelui vitraliu al Păcatului în Paradis

Otto Wagner a propus un alt plan, destul de asemănător, şi s-a oferit să participe din punct de vedere artistic. Cei doi n-au reuşit să se înţeleagă, inspectorul pentru urbanism trebuind să intervină. El a stabilit un plan de compromis, care relua amplasamentul lui Von Boog, dar respectând simetria strictă gândită de Wagner. În 1905, Von Boog moare. Cele 60 de pavilioane sunt ridicate în doi ani şi jumătate după schiţele lui. Au fost gândite cele mai inovatoare instalaţii pentru binele bolnavilor. Nu numai că pavilioanele erau specializate pentru diverse tipuri de bolnavi (criminali violenţi, tuberculoşi, bolnavi agitaţi), dar s-au construit şi un patinoar, o piscină, un teren de tenis. Giganticul ansamblu putea primi 4.000 de pacienţi.

Mormântul „unui maharajah indian”

Altarul principal, având în spate Apoteoza Mântuitorului

Dominând ansamblul, biserica concepută integral de Otto Wagner este considerată astăzi capodopera de arhitectură religioasă a „Secessionului” vienez şi a stilului „Art Nouveau” internaţional. Ea a făcut la vremea respectivă obiectul unor polemici între partizanii istoricismului şi cei ai modernităţii.

În 1903 a fost o adevărată ceartă între parlamentari, dar proiectul lui OttoWagner a fost acceptat. Dacă jurnalistul Helvesi considera că este vorba despre o victorie în faţa stilului vechi, un deputat n-a ezitat să califice viitoarea biserică drept „mormânt pentru un maharajah indian”, conceput într-un „stil ridicol asiro-babilonian”.

Din fericire, Wagner a fost susţinut de politicianul Leopold Steiner, unul dintre prietenii apropiaţi ai puternicului primar al Vienei, Karl Luger.

La origine, sanctuarul trebuia să fie plasat pe coasta colinei înalte de 310 metri, pe un platou, dar, pentru a evita lucrările prea vaste de terasament, a fost construit în vârf. Înălţată pe un soclu de gresie înalt de trei metri, biserica are pereţii din cărămidă acoperiţi în întregime de plăci de marmură albă de Carrara, fixate cu şuruburi de aluminiu cu capetele aurite aparente. Acest principiu decorativ este reluat şi la „Casa de Economii”, ridicată în acelaşi timp de Wagner. De fapt, dalele sunt puse pe un mortar şi n-au nevoie de fixare suplimentară. În lucrarea sa, „Arhitectura modernă”, publicată în 1896, Wagner îşi expune cu claritate alegerea: „Dalele pot acoperi suprafaţa exterioară a monumentelor. Ele pot fi de format mai mic şi dintr-un material mai nobil. Efectul monumental va fi accentuat de calitatea materialului folosit”. În „Wiener Journal” din 1906 scria: „Dacă aceste cuie şi-au îndeplinit funcţia protectoare faţă de dalele fixate, frumoasele lor capete strălucitoare rămân un motiv decorativ extrem de modern şi de original”. Arhitectul explica în cartea sa că „orice creaţie modernă trebuie să corespundă noilor materiale, noilor exigenţe ale timpului”.

Coronamentul altarului

În spatele unui aspect utilitar, cuiele de aluminiu nu sunt decât elemente decorative moderne, înlocuind ornamentele neobaroce din stuc de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Biserica este dominată de o cupolă aşezată pe un tambur octogonal, acoperită cu plăci de aramă aurite. În vârful cupolei se înalţă o lanternă surmontată de o semicupolă pe care este fixată crucea.

Arhitectul acordă o atenţie specială proporţiilor edificiului după principii ce amintesc de Andrea Palladio. Înălţimea faţadei principale echivalează înălţimea cupolei, în timp ce înălţimea lanternei cu crucea reia raza cupolei, iar crucea este egală cu diamentrul lanternei. În faţa faţadei principale se ridică patru coloane, ce poartă fiecare un înger din bronz, cu aripile aurite, în poziţie de rugăciune, operă a sculptorului Othmar Schimkowitz (1864-1947). Cupola este flancată de cele două turnuri dreptunghiulare ale clopotelor, încoronate de figurile gigantice ale sfinţilor Leopold, patronul Vienei şi Severin, protectorul oraşului Linz, de asemenea din bronz, cu ornamente aurite, semnate de Richard Luksch (1872-1936) .

O bijuterie de artă decorativă

Vitraliile laterale cu şirurile lor de sfinţi

În interior, claritatea concepţiei este şi mai vizibilă, înălţimea fiind egală cu lungimea navei. Wagner a reluat aici, mai mult sau mai puţin, aceleaşi elemente ale faţadei. Pereţii sunt acoperiţi cu plăci de marmură gri deschis până la înălţimea de trei metri, iar cupola este formată din plăci de ghips şi ciment, fixate cu suporţi auriţi în formă de T. Şi aici, tehnica de construcţie este vizibilă şi face parte integrantă din decoraţie.

Biserica era prevăzută să primească 800 de persoane. Wagner a ţinut cont de specificitatea unui ansamblu de credincioşi format din bolnavi. Băncile sunt gândite numai pentru patru persoane, cu scopul de a permite o intervenţie rapidă a personalului medical. Ele au o armătură de aramă ce permite curăţarea şi nu au laterale pentru a evita accidentele. Podeaua este tot din marmură, înclinată pentru a permite spălarea şi evacuarea apei. Pentru a evita contaminarea bolnavilor, apa nu rămânea în agheasmatar. Trebuie apăsat cu degetul un robinet aflat pe perete pentru a primi apă sfinţită. Pentru coronamentul altarului principal, Wagner a conceput o bijuterie de artă decorativă. Un baldachin aurit în întregime, în formă de dom ajurat, de inspiraţie bizantină, al cărui singur decor este un cerc de capete de heruvimi încadrate de aripi ornamentale.

Vitraliile lui Koloman Moser

Cantitatea mare de alb permite o una iluminare a interiorului

Pentru realizarea vitraliilor şi a mozaicului care acoperă cei 82 de metri pătraţi de pe peretele aflat în spatele altarului principal, Wagner s-a adresat prietenului lui, Koloman Moser, fondator, împreună cu Gustav Klimt, al „Secessionului”. Născut la Viena în 1868, Moser a studiat la „Academia de Arte Frumoase” din oraş şi apoi la „Şcoala de Arte Aplicate”, unde l-a cunoscut pe Klimt. Maestru al desenului, Moser a devenit o figură de referinţă a „Secessionului” şi a participat la toate expoziţiile grupului până în 1905. În 1898, el concepuse decoraţia faţadei „Pavilionului Secession” construit de Olbrich, iar un an mai târziu devenise profesor de grafică la „Şcoala de Arte Aplicate”, unde preda şi Josef Hoffmann. Cu acesta şi cu industriaşul Fritz Waerndorf au fondat „Wiener Werkstätte”, care reprezintă atelierele de mobilier „Secession”. La Steinhof, Moser a realizat o capodoperă de vitraliu „Art Nouveau”. La sud, deasupra intrării principale, larga fereastră în formă de semilună are ca temă „Păcatul în Paradis”. Dumnezeu, aşezat pe tronul său decorat cu simbolurile zilelor Creaţiei, este însoţit de Adam şi Eva. Fereastra dinspre vest este dedicată celor „Şapte opere materiale ale Carităţii”, întrupate de şapte sfinţi întorşi în direcţia altarului. La est se regăsesc din nou şapte sfinţi privind către altar, simbolizând, de această dată, cele „Şapte opere spirituale ale Carităţii”. Originalitatea ferestelor stă în faptul că personajele nu sunt pictate, ci compuse cu ajutorul bucăţilor de sticlă de diferite culori. Pentru a nu scădea luminozitatea bisericii, Moser a folosit aproape în totalitate nuanţe deschise ce se detaşează pe un fond alb.

Apoteoza Mântuitorului

Sfinţii vitraliului privesc către Apoteoza Mântuitorului

Subiectul ales pentru mozaicul altarului este „Apoteoza Mântuitorului”, către care privesc toate figurile ferestrelor laterale. Christ în glorie, în picioare în capătul unei scări, este încadrat la dreapta de Madonă şi la stânga de Sfântul Iosif. Apoi, o serie de sfinţi formează un fel de cortegiu de onoare de o parte şi de alta a scării. Lui Koloman Moser i-a luat destul de mult timp să definitiveze schiţele, pentru că era preocupat de căsătoria sa cu Editha Mautner von Markhof, fiica unui miliardar evreu convertit la protestantism. Pentru această căsătorie, el a trebuit să renunţe la credinţa catolică şi să se convertească la luteranism. Acest eveniment din viaţa artistului a declanşat unele dintre cele mai virulente polemici din istoria „Art Nouveau”-ului. Expertul ales de clerici pentru a supraveghea justeţea liturgică a decorului, monseniorul Heinrich Swoboda, a refuzat categoric proiectul lui Moser, pretinzând că un artist care a renunţat la dogma catolică nu o poate interpreta corect în opera sa. Swoboda l-a însărcinat pe pictorul Carl Ederer să conceapă o nouă schiţă, dar Moser l-a acuzat pe confratele său de plagiat. A urmat un proces care, după părerea publicaţiei „Neue Freie Presse”, a fost „nu o luptă, ci un masacru”. Dacă Moser a renunţat la acuzaţia sa, Ederer n-a reuşit să obţină executarea lucrării. Numai o parte a compoziţiei din spatele altarului a fost executată după schiţele lui. Restul a fost terminat de atelierele vieneze de mozaic, fondate în 1906 de un fost elev al lui Moser, Leopold Forstner, după un desen pregătitor al pictorului Remigius Geyling. Otto Wagner însuşi l-a ales pe acest artist, elev al „Şcolii de Arte Aplicate”, dar cartoanele au fost realizate de fapt de Forstner. În cele din urmă, mozaicul a fost terminat în 1911 şi, odată cu el, biserica lui Wagner, care a stârnit admiraţia întregii lumi.