Blamarea – o epidemie psihologică

Avem tendinţa naturală de a ne lăuda mult mai uşor pentru rezultatele pozitive ale muncii noastre, dar atunci când vine vorba de eşec, de regulă, îl atribuim factorilor din mediul înconjurător: sistemul, banca, profesorul, şcoala, ţara etc. În plus, ne este mult mai uşor să facem o lista cu greşelile celuilalt decât să recunoaştem defectele noastre.

Acest lucru se întâmplă deoarece „Eul“ nostru dezvoltă un sistem de autoapărare care ne împiedică să recunoaştem că am greşit, dar care ne ajută să ne păstrăm încrederea în noi şi să atingem scopurile propuse.

„În realitate, acest sistem de autoapărare atrage după sine şi efecte negative, deoarece vom percepe denaturat lumea în care trăim, inclusiv propria noastră imagine. Cauzele greşelilor noastre nu vom fi niciodată noi, ci mediul extern, deoarece vom analiza situaţia şi prin prisma emoţiilor pe care le avem în acel moment: vom învinovăţi orice lucru sau persoană faţă de care avem emoţii negative. Aspectul mai interesant este că, în condiţii normale, acele persoane pe care le blamăm în condiţii critice ni se par persoane ok. Atunci când intervine criza, automat, aceleaşi persoane pe care odinioară le percepeam ca fiind ok se transformă dintr-o dată în sursa răului nostru“, susține psihologul Lenke Iuhoş.

Fiecare grup are „vinovaţi de serviciu“

Nenumărate studii arată că fiecare grup, familie, loc de muncă sau prieten are propriul „vinovat de serviciu“, acea persoană pe care toată lumea dă vina, cu toată că nu este mereu vina ei. Odată devenit „vinovatul de serviciu, practic, pe acea persoană se vor proiecta toate defectele fiecărui membru al grupului, pentru a ne apăra noua imaginea de infailibili. «Arătatul cu degetul» sau blamarea este o epidemie psihologică, un gest contagios care poate lăsa urme în sufletul persoanelor din jurul nostru. Orice «vinovat de serviciu» va încasa răutăţile tuturor colegilor sau prietenilor şi va ajunge până în punctul în care nu va mai şti când greşeşte şi când nu. Va fi un haos în sufletul lui, iar cei din jurul său nu vor şti prin ce dramă trece. Atunci când învinovăţim alte persoane pentru greşelile noastre, este o strategie de autoliniştire pentru noi. Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai înaltă, mai ales când simţim concurenţa“, explică Lenke Iuhos.

Se poate trăi fără învinovăţire în cuplu

Învinovăţirea este cea mai frecventă în relaţia de cuplu, unde comunicarea critică utilizată în discutarea unei singure probleme escaladează rapid într-o ceartă, care generează la rândul ei alte trei probleme. „Cauza generală este uşurinţa cu care obişnuim să învinovăţim partenerul pentru toate problemele din cuplu: aruncăm vorbe fără rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumării unor responsabilităţi. Învinovăţirea nu rezolvă, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai lină cale de a evita astfel de situaţii este sinceritatea în vorbe, fără emoţii dăunătoare celuilalt. Să acceptăm că nu suntem fiinţe perfecte. Privindu-l cu acceptare, deja vedem alt om, nu ne vine să-l criticăm. Cum să priveşti cu acceptare? Modalităţi prin care putem șlefui problema există: să observăm ce nu ştie acel om să facă, care sunt defectele care ne deranjează, discutăm despre acestea, să ţinem cont că omul are capacitate de a învăţa. Acceptarea ne ajută să nu devenim atât de severi, atât de critici faţă de aceea persoană“, afirmă psihologul.

„Dăm vina pe alţii pentru că ne e frică“

„Oamenii care caută tot timpul probleme la ceilalţi se apără de neputinţa lor, pentru că, în adâncul sufletului lor, ei se confruntă cu o frică interioară sau exterioară: frica de a pierde locul de muncă, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei «vinovatul de serviciu» etc. Când vedem că ceilalţi învinovăţesc pe cineva, chiar dacă poate nici nu ştim despre ce este vorba, avem tendinţa ca şi noi să facem același lucru. Ei se apără, iar și noi ne apărăm. la rândul nostru. Dacă am conştientiza orice gest sau atitudine faţă de cei pe care îi blamăm uneori, dacă am conştientiza că, de fapt, nu este o formă de a-ţi exercita puterea faţă de celălalt, ci este doar o formă de a ne apăra de fricile noastre, ne-am da seamă că blamarea este un gest inutil. Într-o lume ideală, în care am vedea aceste realităţi cu ochii limpezi, ne-am da seama că fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa în linişte, iar nimeni nu are dreptul de a-i face viaţa amară. Chiar dacă nu ne dăm seama, «picătura» de blamare pe care o primeşte de la noi, înmulţită cu «picăturile» de la alţii, vor îngreuna atât de mult psihicul acelei persoane, încât, la un moment dat, va claca. Reversul medaliei este că, din dorinţa de a-şi proteja egoul, persoanele care obişnuiesc să blameze, în timp, vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur“, menţionează psihologul Lenke Iuhoş.

Despre Karina Bradut Articolele 10
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*