Brexit – o SAGA fără sfârşit?

Deşi doi miniştri din guvernul condus de Theresa May au evocat oficial necesitatea unei amânări a Brexit-ului ( ieşirea Marii Britanii din UE), spre a fi îndeplinite cât mai bine prevederile calendarului, premierul de la Londra este ferm: trebuie respectată data de 29 martie 2019, ora 23.00 GMT ( 30 martie, 1H00, ora României). De altfel, joi, Theresa May s-a deplasat la Bruxelles spre a discuta cu liderii UE şi CE, Jean Claude-Junker, şi, respectiv, Donald Tusk, dacă nu se pot redefini detaliile acordului UE-Marea Britanie privind Brexit, pe care, la 15 ianuarie, deputaţii britanici l-au respins cu o largă majoritate.

La Bruxelles, a avut loc un dialog al surzilor pe această temă, atât Junker, cât mai ales Tusk afişând o inflexibilitate mai mult decât ostentativă şi, contraproductivă.Ei par încremeniţi în proiect, fiind greu de înţeles cum de nu realizează că UE stă pe un butoi de pulbere, că ar putea face oricând implozie. Apariţia şi consolidarea aripii populioste în Austria, Italia, Ungaria şi Polonia i-a lăsat reci, aproape fără replică. Azi, UE se confruntă cu o criză fără precedent după 1945 între două dintre statele ei fanion: Franţa şi Italia. Lipsa lor de realism şi luciditate, ca şi inapetenţa pentru compromis a „capilor” Uniunii sunt şocante.

„Dacă, în Camera Comunelor, nu se va vota un acord înainte de finele lunii februarie, va trebui să ne gândim la extinderea articolului 50 ( care prevede o amânare a ieşirii din UE – n.n.). Cu cât va fi aprobat mai târziu în februarie, cu atât va fi mai dificil”, opina Maddy Thimont-Jack, cercetătoare la Institute for Government din Londra. Şi într-un atare caz, dacă ar primi aprobarea tuturor celorlaţi 27 membri ai UE, acest punct din legea privind acordul de retragere din UE (Withdrawal Agreement Act) ar trebui aprobat de cele două camere ale parlamentului britanic
Concomitent, la Londra şi, deopotrivă, la Bruxelles ori în capitale din ţările UE se fac tot felul de declaraţii şi comentari ori supoziţii privind Brexit-ul.Fără a intra în detalii, trebuie spus răspicat că liderii de la Bruxelles dau dovadă de opacitate, obtuzitate şi nerealism atunci când judecă poziţia Marii Britanii şi nu ţin seama de anii frământaţi ai prezenţei acesteia în Uniune.Pe urmă, am în vedere statutul ei special de fost imperiu, în care, în momentul sale de vârf, pe teritoriul său soarele nu apunea niciodată. De altfel, când, la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, premierul Winston Churchill anunţa obiectivele cabinetului său, el evoca în mod prioritar zdrobirea hidrei hitleriste şi salvargadarea imperiului britanic.

Cu alte cuvinte, aşa cum arăta recent un eminent universitar englez, în vreme ce Marea Britanie a fost angajată cu toate forţele în lichidarea fizică a hitlerismului şi a contribuit decisiv la instaurarea democraţiei în multe dintre statele Europei, destule ţări care azi sunt membre ale UE aveau atunci alt statut.
În fine, nu numai la propriu, ci şi la figurat, Marea Britanie este o insulă cu particularităţile sale. Ea are un sistem parlamentar multisecular, nu are însă o Constituţie, fapt ce nu afectează absolut deloc valorile democraţiei; ea are un sistem propriu juridic; a aderat tocmai în 1973 la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE, ceea ce a făcut ca, în pofida ponderii sale economice şi politice foarte importante nu doar la nivel european, ci şi mondial, să nu fi luat parte pe măsura dorinţei sale la „împărţirea tortului”, fapt care, cu timpul, a trezit nemulţumiri fireşti atât la nivelul politicienilor, cât şi al populaţiei.
Apoi când s-a introdus moneda unică europeană, Marea Britanie şi-a păstrat lira sterlină, ceea ce spune multe despre această insulă politică, specificul şi ambiţiile ei. Din această perspectivă, să reamintim că, în iunie 1975, la nici doi ani de la aderarea la CEE, în Marea Britanie s-a organizat un referendum pe temă rămânerii sau ieşirii din comunitatea pan-europeană !

Cum este lesne de constatat, drumul spre Brexit, dacă se va concretiza, a fost lung şi tumultuos, el nu a debutat la 23 iunie 2016, după referendumul prin care 51,89 % dintre britanici au optat pentru ieşirea din UE.
De-a lungul vremii, de la prima candidaturră a Marii Britanii la CEE şi până la spectaculoasa respingere de către Camera Comunelor a prevederilor acordului de retragere din UE, relaţiile dintre Londra şi Uniune au fost adesea complexe şi complicate.

Prezentăm în continuare o cronologie a acestor raporturi după AFP, Liberation şi Le Figaro.

1961-2019: UN „MARIAJ” CU NĂBĂDĂI

9 august 1961.Marea Britanie, prin guvernul condus de conservatorul Harold Macmillan, îşi anunţă candidatura pentru intrarea în CEE.
14 ianuarie 1963. Gen. Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, se opune categoric aderării Marii Britanii la CEE, fiind neîncrezător în veleităţile ei atlantiste. El nu putea uita că, atunci când, în timpul războiului, a ajuns la Londra, unde fusese recunoscut ca şef al guvernului francez în exil, a avut fricţiuni cu guvernul britanic. Acum, el considera Marea Britanie drept „calul troian al SUA în Europa” şi reproşa cu orice prilej apropierea dintre Londra şi Washington.
1 ianuarie 1973.Marea Britanie intră în CEE.
5 iunie 1975.În timpul guvernului laburist condus de Harold Wilson, 67,2% dintre britanici votează în cadrul unui referendum pentru rămânerea în CEE. Premierul Wilson salută „sfârşitul a 14 ani de polemici asupra Europei”.
25 iunie 1984.„Doamna de fier”, Margaret Thatcher, obţine de la liderii CEE faimosul mecanism financiar care reduce contribuţia britanică la bugetul european.
16 septembrie 1992.„Miercurea neagră”: guvernul conservator condus de John Major suspendă participarea lirei sterline la mecanismul care limitează ratele de schimb între monedele europene.
22 iulie 1993.Camera Comunelor respinge Tratatul european de la Maastricht, graţie rebelilor din partidul conservator aflat la guvernare. Documentul crea UE şi modifica tratatele ce constituiau comunitaţile europene, semnat de 12 ţări membre.
1 ianuarie 2002.Moneda unică europeană euro intră în circulaţie.Marea Britanie decide să se abţină şi să nu participe la adoptarea monedei unice, păstrându-şi lira sterlină.
1 mai 2004.UE acceptă să primească 10 noi ţări membre, în principal est-europene, o extindere bine primită de Marea Britanie, al cărei guvern laburist condus de Tony Blair decide să deschidă imediat frontierele ţării fără a mai recurge la mecanismul de intrare progresivă în cadrul UE.Doar alte două ţări- Irlanda şi Suedia- au mai urmat acest model.
12 septembrie 2006.Nigel Farage preia conducerea United Kingdom Independence Party (Ukip) partid ultra-eurofob, al cărui unic obiectiv este campania pentru ieşirea ţării din UE.
23 ianuarie 2013.Premierul conservator David Cameron se pronunţă în favoarea unui referendum privind rămânerea ţării în UE.
22 mai 2014.Partidul Ukip obţine 27,5% din voturi la alegerile europene şi formează primul contingent de deputaţi britanici din Parlamentul European.
18 septembrie 2014. În cadrul unui referendum, scoţienii resping cu 55% ideea proclamării independenţei lor.
7 mai 2015.David Cameron câştigă alegerile cu promisiunea inscrisă în manifestul lui electoral, de a organiza un referendum pe tema ieşirii sau rămânerii în UE.
20 februarie 2016.Premierul David Cameron confirmă că va face campanie pentru „remain” ( rămânerea ) în UE, în vreme ce marele său rival Boris Johnson, care-i vizează locul, anunţă că susţne „leave” (ieşirea) din UE .
16 iunie 2016.Campania din timpul referendumului este îndoliată de asasinarea în plină stradă a deputatei laburiste Jo Cocs de către un fanatic de extrema dreaptă, care, înainte de a băga cuţitul în tânăra femeie, urla „Britain First!” Jo Cocs făcea campanie pentru rămânerea în UE.
23 iunie 2016.În referendumul privind ieşirea sau rămânerea ţării în UE, adepţii primei formule obţin 51,9% din voturi, faţă de 48,1% cealaltă tabără. Premierul David Cameron îşi dă demisia.
13 iulie 2016.Theresa May devine prim-ministru după ce liderii formulei ieşierii din UE, Boris Johnson şi Michael Gove, au creat tot felul de probleme pe scena politică. Ea promite că va concretiza Brexit-ul.
3 noiembrie 2016.Un tribunal decide că guvernul trebuie să obţină aprobarea parlamentului înainte de a declanşa articolul 50. Theresa May face recurs, mergând până la Curtea Supremă. A pierdut de fiecare dată.
17 ianuarie 2017.Într-un discurs rostit la Lancaster, premierul Theresa May anunţă că Marea Britanie va părăsi piaţa unică şi declară: „Lipsa unui acord e mai bună decât un prost acord!”
13 martie 2017. Parlamentul aprobă declanşarea articoluluii 50.
29 martie 2017. Premierul britanic activează art 50 din Tratatul de aderare la UE, care declanşează numărătoarea inversă în vederea ieşirii tării din Uniune.
8 iunie 2017.Partidul Conservator pierde majoritatea în urma alegerilor anticipate pe care Theresa May le convocarse cu speranţa că-şi va consolida puterea. Pentru a rămâne la guvernare, ea trebuie încheie un acord cu formaţiunea politică unionistă nord-irlandeză Democratic Unionist Party (DUP).
19 iunie 2017.Debutul oficial al negocierilor dintre Marea Britanie şi UE privind Brexit.
13 decembrie 2017. A doua fază a negocierilor după un acord preliminar privind modalităţile financiare, situaţia cetăţenilor europeni şi frontiera dintre Irlanda şi Irlanda de Nord. Theresa May aprobă principiul unui „backstop”, un acord de securitate ce garantează ca, în caz de eşec al negocierilor, nicio frontieră nu va fi creată în Irlanda de Nord.
19 martie 2018.Progres semnificativ în negocieri.Se încheie un acord privind o perioadă de tranziţie ce va debuta la 30 martie 2019.
6 iulie 2018. Theresa May anunţă că a obţinut o poziţie unică a cabinetului său după ce l-a ţinut închis 24 de ore spre a discută „Planul de la Chequers”, care prevede un Brexit ce păstrează Marea Britanie foarte aproape de UE. Negociatorul şef , ministrul pentru Brexit, David Davies, demisionează la 8 iulie, fiind urmat de ministrul de Externe, Boris Johnson. Ambii voiau o ieşire din UE fără acord.
19-20 septembrie 2018.Premierul Theresa May este umilită în cadrul summitului european de la Salzburg, unde ceilaţi 27 lideri din UE apreciază drept „inacceptabil” planul ei.
20 octombrie 2018.700 000 de manifestanţi pro-europeni defilează pe străzile Londrei. Este a doua cea mai mare manifestrare din ţară după cea contra războiului din Irak, din 2003.
25 noiembrie 2018. În fine, se încheie un acord în cadrul summitului european de la Bruxelles.
10 decembrie 2018.Speriată că va suferi un mare eşec, May anulează în ultima clipă votul din Parlament privind acordul referitor la retragere din UE.
15 ianuarie 2019. În cadrul votului din Camera Comunelor, Theresa May suferă un eşec istoric, acordul fiind respins cu o largă majoritae.
29 martie 2019.Marea Britanie părăseşte UE sau nu ?

MARILE FIGURI ALE BREXIT-ULUI

După geneza Brexitului şi până la respingerea acordurilor de ieşire a Marii Britanii din UE – 15 ianuarie a.c.- există multe personalităţi care s-au aflat în prim planul actualităţii politice britanice din ultimii anii. Prezentăm câteva dintre ele.

David Cameron. Va rămâne în cărţile de istorie drept premierul datorită căruia a apărut Brexit-ul. Este cel care, în 2013, a avut ideea organizării referendumului pe tema rămânerii sau nu a ţării în UE, iniţiativa sa dorind să calmeze falanga eurosceptică din partidul său conservartor şi ascensiunea partidului eurofob şi antimigraţie -Ukip. În 2016, acest conservator pragmatic critică opoziţia laburistă pentru politica ei de austeritate, duce o campanie pentru menţinerea ţării în UE. Luând act de rezultatele referendumului, demisionează după şase ani petrecuţi la putere.Ulterior s-a retras din viaţa politică spre a-şi scrie memoriile. Într-unul dintre puţinele interviuri acordate la 16 ianuarie a.c., declară că nu regretă ideea convocării referendumului, dar regretă rezultatele lui şi dificutăţile apărute ulterior.

Nigel Farage. Deputat european, fost şef al Ukip, Farage a făcut din Brexit ţelul vieţii sale politice. Acest fost trader a fost desemnat „britanicul anului 2014” de ziarul „The Times” după ce şi-a condus cu succes partidul la scrutinul european. Însă imaginea lui controversată, afirmaţiile sale despre bolnavii de SIDA cărora le voia să li se interzică intrărea în Marea Britanie, l-au îndepărtat de campania oficială pro-Brexit, în 2010.Totuşi, nu a stat de-o parte, iar campania lui a creat controverse prin afişele ce exploatau tema imigraţiei. A părăsit Ukip după referendum, apreciind că „şi-a îndeplinit misiunea. S-a declarat gata să revină pe scena politică cu un nou partid.

Boris Johnson. Fostul primar al Londrei este unul dintre artizanii victoriei Brexit-ului în referendumul din iunie 2016. A vrut să intre în competiţie pentru a deveni şef al guvernului şi a gestiona ieşirea din UE. Noul premier, Theresa May, l-a numit ministru de Externe spre a atrage de partea ei tabăra pro-Brexit,.dar Johnson nu a încetat să-i critice strategia din negocierile cu Bruxelles-ul, înainte de a-i închide uşa, spre a deveni unul dintre cei mai înrăiţi contestatari în rândul conservatorilor.Carismatic, popular şi politician abil, „Bojo” este o personalitate ce şi-a atras multe citici şi inamici, bilanţul său ca şef al diplomaţiei nepledând în favoarea sa. Este citat frecvent drept candidat la succesiunea Theresei May.

Theresa May. După ce, în timpul campaniei pentru referendum, a militat timid pentru rămânerea în UE, Theresa May, în lipsa unei concurenţe, îi succede în iulie 2016 lui David Cameron în fruntrea guvernului cu misiunea expresă de a pune în practică Brexit-ul într-o ţară profund divizată în această chestiune.Muncitoare şi disciplinată, această fostă deţinătoare a portofoliului Internelor s-a văzut admirată la un moment dat de detractorii săi, în pofida criticilor constante asupra strategiei sale venite inlusiv de la propriul partid. În decembrie, a evitat un vot de sfidare preconizat chiar de conservatori, ostili conţinutului acordului de ieşire din UE, urmat, în ianuarie, de o moţiune de cenzură depusă de opoziţia laburistă. Problema rămânerii sale în fruntea executivului rămâne de actualitate după ce deputaţii au respins masiv acordul negociat de ea cu Bruxelles-ul.

Gina Miller. Această femeie de afaceri a obţinut o victorie în justiţie prin care a constrâns guvernul să consulte Parlamentul referitor la procesul de ieşire din UE. Demersul a făcut ca ea să fie eroină naţională pentru unii, un paria pemtru alţii. Unii adversari o acuză ca ar fi vrut să dejoace rezultatul referendumului din iunie 2016 privind Brexit-ul. Azi îşi continuă lupta şi face campanie pentru a „pune capăt haosului” creat de Brexit şi a furniza „informaţii imparţiale” britanicilor.

Jeremy Corbyn. Apostol al stângii radicale, liderul partidului laburist, principalul partid de opoziţie din Regatul Unit, a fost acuzat că nu a făcut tot ce trebuia pentru a bloca Brexit-ul. Nu este nimic surprinzător pentru acest eurosceptic.Respingerea acordului privind Brexit-ul a reprezentat o oportunitate pentru el de a lansa o ofensivă contra Theresei May şi a depus imediat o moţiune de cenzură împotriva guvernului, cu speranţa că va ajunge la noi alegeri legislative, dar ea a fost respinsă de deputaţi. Corbyn pledează pentru menţinerea într-o uniune vamală şi garanţia că muncitorii vor continua să beneficieze de protecţie socială în curs în sânul UE. El a refuzat să discute cu premierul Theresa May modalităţile de rezolvare a Brexit-ului atâta timp cât executivul nu va exclude eventualitatea ieşirii din UE fără un acord, sinonim cu ruptura brutală a legăturilor realizate între Londra şi UE.