Bucureștii după Revoluția lui Tudor Vladimirescu

Articol scris de drd. Gabriel Constantin, muzeograf, Secția Istorie #MMB

După ce Tudor Vladimirescu părăsea Bucureștii la 15/27 mai 1821, o zi mai târziu, în Capitala Țării Românești, intrau trupele otomane, cu poruncă de la sultan să restabilească ,,obșteasca liniște și siguranță”. Referindu-se la acest eveniment, un izvor contemporan consemna că nu se poate ,,povesti câtă frică și spaimă au fost în politia Bucureștilor, năvălind cu femei și copii în brațe prin hanuri, alții prin mănăstiri și biserici, cum și alții prin pimnițe și găuri, încât fiecare din cei rămași în București nu mai aveau nădejde de viață”. În scurt timp, după ocuparea orașului, Podul Târgului de Afară a fost împânzit de țepe în care erau înfipte trupurile celor care participaseră la revoluție, alături de corpurile celor care nu au avut nicio implicare nici cu Eteria, nici cu oastea de panduri a lui Tudor Vladimirescu, dar care au avut neșansa de a ieși în calea trupelor otomane, aflate în căutarea rebelilor.

În timpul Revoluției din 1821, paza Bucureștilor a revenit lui Sava bimbașa (bimbașa – grad militar însemnând comandant peste o mie de oameni de oameni: bim = o mie; bașa = căpetenie), pe numele său real Sava Fochianos, general al Eteriei. Acesta, împreună cu cei aproximativ 1.000 de arnăuți aflați sub comanda lui, trădează mișcarea eteristă și se alătură forțelor otomane, într-o încercare comună de a anihila trupele de greci din Țara Românească. După ce probează angajamentul luat față de Imperiul otoman, prin omorârea unui număr de 20 de greci în județul Muscel, ale căror capete au fost aduse la Târgoviște, în fața lui Cara Ahmet Efendi (Chehaia-bei), locțiitor al pașei de Silistra, Sava revine în București, la 6/18 august 1821, însoțit de ajutoarele sale, Mihali și Ghencea, și de trupa lui de arnăuți, atras fiind de intenția comandantului otoman, care dorea să îi mulțumească pentru serviciile aduse. A doua zi, Sava, Mihali și Ghencea, ,,îmbrăcați în hainele lor cele mai scumpe, escortați de 25 de arnăuți dintre cei mai viteji, toți călări […], se îndreptară spre casele logofătului Ștefan Belu de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei, n.n.). Chehaia-bei își alesese reședința tocmai în casa unde Sava, cu trei luni înainte, făcuse jurământ pentru Eterie și înălțase steagul libertății grecilor. Curtea era plină de turci înarmați, aduși ca pentru paradă. Sava, Mihali și Ghencea descălecară și urcară în sala de așteptare, care era plină de orășeni veniți pentru treburi, dar și de soldați turci. Ei se îndreptară spre ușa camerei în care se afla Chehaia-bei, dar în clipa aceea fură doborâți fără veste de focurile de revolver ale turcilor. Capetele lor fură tăiate, iar corpurile lor ‹au fost› aruncate pe geam în curte”. Cei 25 de arnăuți care așteptau în curte au fost pur și simplu măcelăriți de soldații otomani.

Omorârea lui Sava bimbașa și a căpeteniilor lui a constituit semnalul pentru anihilarea armatei de arnăuți care îl însoțea pe acesta din urmă și care era răspândită prin mahalalele Olteni și Protopopul. Practic, orașul a fost trecut prin foc și sabie, în condițiile în care Chehaia-bei a promis o mahmudea de aur (monedă turcească, s.n.) tuturor celor care făceau dovada că au omorât un arnăut. ,,Timp de trei zile, Bucureștii asistară la cel mai hidos spectacol. Cu mânecile cămășilor legate la spate, plini pe mâni și pe haine de sânge omenesc, cu iataganul în gură și cu câte cinci-șase capete ținute de păr, turcii se duceau la curtea lui Chehaia-bei ca să-și ia răsplata făgăduită. Măcelul n-a încetat decât când s-a văzut că s-au adus mai multe capete decât numărul arnăuților lui Sava. Mulți creștini au căzut atunci jertfă furiei și lăcomiei turcești”. Nu au scăpat nici arnăuții care s-au refugiat în Biserica Olteni, asupra căreia otomanii au desfășurat un adevărat asediu, trăgând cu ,,tunurile de sâmbătă de la prânz ‹și› până duminica seara”.

După ce masacrul a încetat, o cercetare, desigur, cu caracter estimativ, a evaluat distrugerile la 130.921 de taleri. Totodată, au ars ,,cu totul” 19 case, Biserica Olteni și prăvăliile serdarului Nicolae Cucul, iar alte 19 locuințe, împreună cu Biserica Protopopului, au suferit pagube majore. Un an mai târziu, odată cu revenirea la domniile pământene, Bucureștii pășeau pe drumul lung și anevoios al modernizării, ceea ce ilustrează încă o dată, că orașul a renăscut, precum pasărea Phoenix, grație dârzeniei locuitorilor săi.

Bibliografie:

Dan Berindei, Orașul București. Reședință și Capitală a Țării Românești 1459-1862, Societatea de Științe Istorice și Filologie din R.P.R., București, 1963;

Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Sport-Turism, București, 1979;

Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și Mișcarea Eteristă în Țările Românești 1821-1822, Institutul de Studii și Cercetări Balcanice, Seria Istorică, Nr. 5, București, 1945;

Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei orașului București, Ediție îngrijită, cuvânt introductiv, note și indici de prof. univ. dr. Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Curtea Veche, București, 2005.