În ce lume violentă trăim! Și cum ajungem să ne obișnuim cu asta, vrând nevrând, tolerând agresiunea, moartea, urâtul, dezumanizarea. Într-un fel, devin parte din realitatea vieții noastre.
O carte datorată autorului Enrico Del Gaudio, o carte cel puțin neobișnuită (în ediție bilingvă), ajunge la noi zilele acestea ca un semnal de alarmă al unui autor-cetățean responsabil, curajos și pornit pe un drum deloc ușor: el reconstituie, documentează, o sumedenie de cazuri de violență mai vechi și mai noi din lumea italiană. Ni le prezintă ( cu acel gen de jurnalism clar, limpede, tăios și fără drept de apel gen Oriana Falacci!) cu o documentare perfectă, însoțite de iconografie și apoi adaugă la fiecare caz prezentat o poezie scrisă de el, căci Enrico Del Gaudio este poet. Aș zice o reverberație de durere completată cu metafore și toate veșmintele liricii.
Contrastul între mărturie frustă, text documentat și poezie, dă nota specifică, deosebită, a cărții. Nu e o carte ușor de citit. Pune la încercare sufletul nostru și e de natură să crească indignarea, revolta și totodată neputința din noi, cititorii. Enrico Del Gaudio ne îndemnă să ieșim din inerție, din plasa deprimării în fața violenței, ne îndeamnă la cunoaștere și responsabilizare civică, omenească, vrea să facă să vibreze în noi struna aceea subțire a umanității: cartea lui este un semnal de alertă maximă. El antloghează cu documentare perfectă, cu acribie, cazuri reale de violență ale mafiei dar și de mică violență așa-zisă, domestică, conjugală, de feminicid, petrecute de-a lungul vremii în magnifica Italie…
”Ce v-am făcut, măi copii?”au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus judecătorul Rosario Livatino celor care îl omorau. Totul s-a întâmplat la kilometrul 10 de Drum Național 640, mai cunoscut ca Strada Scriitorilor, o arteră care leagă Porto Empedocle de intersecția spre Caltanissetta a autostrăziiA19.Era în 21 septembrie 1990, o zi de vineri, și ca în toate diminețile judecătorul Livatino mergea la Palatul de Justiție din Agrigento. Locuia cu mama lui bătrână și nu era însoțit de pază armată.”Nu vreau să pun în pericol viața celor de lângă mine. Cine vrea să mă omoare, să se lege de mine și să-i lase în pace pe părinții mei.”
La întâmplare am ales acest exemplu, doar pentru a da o idee asupra modului de relatare a cazurilor: sunt unele de-a dreptul celebre și de neuitat cum este cel al judecătorului Giovanni Falcone ucis în măcelul de la Capaci la 23 mai 1992, sau o altă victimă a Camorrei, primarul Marcello Torre din Pagani, lichidat pentru că cinstit fiind nu a acceptat condițiile impuse de mafie. Sau Giuseppe La Franca, avocatul ucis de mafia într-o ambuscadă lașă la 4 ianuarie 1997 la Grisi și căruia scriitorul îi dedică o poezie laureată în Italia, ulterior( ”Și au venit zorile ticăloase, șacalii și-au pândit prada,/ longa manus a decretat că Tu trebuia să fii ucis/ fiindcă nu te mai supuneai șantajului /de a ceda pământurile familiei./Și așa a fost !- Ziua șacalilor )
Unele tragedii sunt mai de demult ( precum Măcelul de la Pizzoluongo,acea explozie devastatoare îndreptată împotriva procurorului Carlo Palermo. Numit la Trapani, în Sicilia, unde îi luase locul magistratului Giangiacolo Ciaccio Montalto, ucis și el tot de Mafie.) Altele sunt mai recente. Seria atentatelor, uciderilor, se înlănțuie pe un parcurs de 40 de ani în capitolul ”Împotriva instituțiilor, delictele înfăptuite de Mafia și Camorra”). Un capitol aparte și desigur la fel de cutremurător este cel dedicat Violenței împotriva femeilor, feminicidul. Frecvente până la banalizare, cufundare în ”normalul” infam al cotidianului .Există un capitol dedicat ”Violenței împotriva minorilor” și un altul ”împotriva persoanelor.”
Citești, citești uluit, căci fiecare caz ( la nivel național , mare, sau la nivel mărut, al familiei, destăinuie ceva cutremurător.
Nu-i o carte, repet, ușor de parcurs, dar ce importantă e ea: mărturia faptului că știm, că ne pasă, că aflăm și poate prin luare de cunoștință s-ar putea schimba ceva. Măcar în mentalitatea noastră, a trăitorului acestor vremuri ciudate în care supertehnologia coexistă cu barbaria evului mediu obscur, în care aspirația spre umanism luminat este constant ignorată și călcată în picioare.
Cu toată faima lui și premiile primite, nu cred că Enrico Del Gaudio are o viață prea simplă și la adăpost de pericole. Căci el e depozitarul unor adevăruri și gura nu-i tace. ”Caino uccide ancora”, repet, nu doar că dă de gândit dar este un semnal de alarmă major pornit dinspre cultură către lumea la care suntem și martori și părtași.
Venirea lui Enrico Del Gaudio cu această carte în România este un imbold către respectarea autorilor care nu vor să tacă.
*Caino uccide ancora( Cain ucide din nou), – Enrico Del Gaudio, editura Ecou Transilvan, 2023; Călătorie pe tărâmul violenței. Traducere de Laszlo Alexandru, cu o prefață de Nadia Farcaș, prezentări de prof.dr. Alina Monica Bărăian,Valeria Bilț și dr.Constantin Măruțoiu
Cleopatra Lorintiu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.