Care retroactivitate? Și cu Decizia ICCJ nr. 74/2020 ce faceți?

Continuă reacțiile – mai mult sau mai puțin emoționale – atât față de declararea de către CCR a constituționalității „amendamentului Fritz”, cât și față de motivarea alambicată care a însoțit-o. În afara factorilor politici implicați și deci pradă pasiunilor, se pronunță ritos analiști, observatori, chiar și experți în Drept.

Atât soluția, cât și motivarea date de Curte sunt criticate sub aspectul așa-zisei eludări a principiului neretroactivității legii, care este un standard juridic foarte serios, statuat de altfel și în Constituție, și care – dacă ar avea într-adevăr incidență în speță –  ar pune sub semnul întrebării încetarea mandatului unui primar  dovedit în conflict de interese (pentru fapte legate de EXERCITAREA MANDATULUI,  iar nu dacă „trece strada pe roșu” sau „trăiește în concubinaj”). Cu alte cuvinte, criticii invocă imperiul neretroactivității legii, ce interzice o sancțiune (încetarea mandatului) care, la data comiterii actului, nu ar fi fost prevăzută în lege.

În opoziție, Curtea Constituțională – cu majoritate de 5-3 –  a considerat în motivație că amendamentul nou introdus nu reprezintă o nouă sancțiune pentru fapta din trecut, ci reglementează efectele pe care acea situație le produce asupra unui mandat care există în prezent. Deci Curtea neagă existența, în soluția dată, a retroactivității legii, cu toate că modalitatea argumentației este, pe alocuri, oțioasă/ineficientă, și, la o privire mai atentă, așa cum vom arăta mai la vale, INCOMPLETĂ.

În arealul critic, s-a creat un adevărat „epos” sub semnul totemic al principiului neretroactivității legii, considerat un dat imanent, ezoteric.  În cadrul acestui epos, se consideră a fi inadmisibilă „încetarea intempestivă a mandatelor pentru fapte săvârșite înainte ca legea să le condamne” – ceea ce ar putea fi adevărat, cu condiția ca, la data comiterii, legea ÎNTR-ADEVĂR să nu le fi condamnat.

De asemenea, criticii opinează că interpretarea dată de CCR ar permite Parlamentului (care, nota bene, nu e oricine, ci reprezintă chiar electoratul) să reevalueze ulterior criteriile după care un mandat obținut prin vot poate fi exercitat, ceea ce – pretind ei – ar ridica o problemă serioasă pentru protecția mandatului și pentru efectele votului exprimat de  alegători. Acești critici au dreptate, dar invers. Problema nu este protecția mandatului, ci protecția votului exprimat de alegători.  Mai precis, întrebarea este:  standardul fundamental al democrației – respectarea/prezervarea voinței electoratului (exprimată în deplină, neviciată cunoștință de cauză, iar nu manipulată pe Tik-Tokul boților servo-ruși hibrizi…) – se plasează DUPĂ sau ÎNAINTEA standardului strict juridic al neretroactivității legii? Care standard are prioritate?

La data alegerii dlui Fritz,  electoratul nu știa că domnia sa va intra în conflict de interese. E de presupus că dacă ar fi știut, nu l-ar fi ales. Dl Fritz n-ar fi avut posibilitatea /„vocația” conflictului de interese dacă nu s-ar fi aflat în funcția respectivă, pe care a dobândit-o prin votul bazat pe standardul de moralitate/onestitate prezumat de electorat.  De îndată ce Justiția l-a găsit în conflict de interese, standardul de onestitate / de încredere a electoratului s-a dovedit trădat/înșelat. Votul electoratului a fost deraiat. Ce ar trebui să facem, să lăsăm deraierea să continue? Să aruncăm protecția alegătorului la coș? Să-l lăsăm primar, să-l lăsăm să comită și alte acte de conflict de interese în impunitate –  minus amenzile rizibile date de un prefect servil?

Dar, cum spuneam, dezbaterea de mai-sus ar avea un sens dacă neretroactivitatea ar avea incidență, adică dacă în lege nu EXISTA DEJA sancțiunea încetării mandatului în caz de comitere a conflictului de interese. Dacă sancțiunea exista, atunci „eposul” neretroactivității legii în speța discutată nu mai are nicio relevanță și niciun sens.

Se pune deci întrebarea: la data comiterii de către dl Fritz a actului de conflict de interese, exista sau nu în lege sancțiunea încetării mandatului de primar?

Răspunsul ni-l dă un  document ignorat de toată lumea – și de CCR și de criticii ei. Este vorba de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție  nr. 74 per 2020, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2020 și  publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 183 din 24.02.2021, având ca obiect Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice.

În Considerentele motivației acestei decizii obligatorii, la pct. 74, ICCJ (sub Corina Corbu, nu sub Lia Savonea) stipulează, negru pe alb: „Pentru aleşii locali (PRIMAR, preşedinte al consiliului judeţean, consilier local sau judeţean), în privinţa cărora, printr-un raport de evaluare definitiv (al ANI – n.n.), s-a constatat a fi în stare de incompatibilitate sau CONFLICT DE INTERESE, legiuitorul a prevăzut că MANDATUL lor ÎNCETEAZĂ DE DREPT, conform art. 160, 193 şi 204 din Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, norme preluate din Legea nr. 215/2001, situaţie juridică ce este constatată prin ordin al prefectului”. (subl. ns.)

Efectul juridic este clar. Când un raport de evaluare al Agenției Naționale de Integritate, constatând starea de incompatibilitate sau conflict de interese pentru un primar, devine definitiv (cu atât mai mult prin verdictul definitiv al Justiției), mandatul acestuia încetează DE DREPT pe baza normelor din Codul administrativ, constatarea oficială făcându-se prin ordin al prefectului.

Dispozitivul deciziei ICCJ reia aceeași formulare.

„În acţiunea în anulare a ordinului prefectului prin care SE CONSTATĂ ÎNCETAT DE DREPT MANDATUL ALESULUI LOCAL CA URMARE A CONSTATĂRII SITUAȚIEI DE INCOMPATIBILITATE SAU EXISTENȚA UNUI CONFLICT DE INTERESE, printr-un raport de evaluare definitiv întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, nu pot fi valorificate ca motive de nelegalitate prescripţia răspunderii administrative, respectiv a dreptului Agenţiei Naţionale de Integritate de a-şi exercita prerogativele legale de evaluare a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege, sau decăderea din dreptul de a angaja răspunderea disciplinară. / Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.”

Mai clar de atât nu se poate. Materia este reglementată de Legea nr. 176/2010, de Codul administrativ și de Legea nr. 215/2001, toate evident în vigoare în noiembrie 2020, când dl Fritz a comis conflictul de interese.  Deci sancțiunea încetării mandatului EXISTA, nu a fost nou introdusă de „amendamentul Fritz” în 2026.

În concluzie, așa-zisa „speță Fritz” nu există, nici teoretic, nici practic. E, pur și simplu, o mânărie administrativă a guvernului, care subordonează prefecții.  Or, Parlamentul,  sătul de pertractările prefecților  – care refuză/evită să constate prin act administrativ ÎNCETAREA DE DREPT a mandatelor celor în cauză (de ex. prefectul de Timiș răspunde la Bolojan, alter-ego-ul lui Fritz) – a reafirmat cu subiect și predicat ceea ce exista deja în legislație. Atât de simplu.

Așadar, unde este „retroactivitatea”?  Unde este „neconstituționalitatea”?