Carla Bruni şi condiţia Primei Doamne a unei ţări

Se spune că, de obicei, când un jurnalist american, chiar dintre cei mai respectaţi, publică o carte despre preşedintele în exerciţiu, aceasta are puţine şanse să se afle în centrul atenţiei mass-media, fie ea scrisă ori audio-vizuală.

Totuşi, zilele trecute, cotidianul „New York Daily News” a scris că un mic pasaj dintr-o carte semnată de Jonathan Alter, editorialist la celebra revistă săptămânală „Newsweek”, îi garantează autorului un succes neaşteptat de mare, cartea putând deveni chiar best-seller, deşi lansarea ei are loc pe 18 mai. În pasajul care a stârnit atâta vâlvă şi care a şi fost reprodus deja de toate ziarele de dincoace şi de dincolo de Ocean, fie ele serioase ori tabloide, se spune că, aflată la Casa Albă împreună cu soţul ei care efectua o vizită oficială în SUA, Carla Bruni a povestit gazdei sale, Michelle Obama, că ea şi Nicolas Sarkozy au făcut să fie aşteptaţi destul de mult de şeful unui stat întrucât, exact înaintea întrevederii oficiale cu acesta, le-a venit chef să facă sex şi nu au putut renunţa la un atare imbold. Mai mult, la fel de lipsită de complexe, Carla a întrebat-o pe Michelle, altfel, în ciuda tinereţii ei, o femeie foarte riguroasă moral şi chiar pudică, dacă şi ea şi soţul ei au făcut la fel cu un ilustru oaspete invitat la Casa Albă. Aşa cum era de aşteptat, Michelle Obama a râs foarte nervos şi a răspuns că, „evident, NU”. Desigur, dacă ar fi intrat în jocul Carlei, ea şi-ar fi amintit că tot la Casa Albă, la jumătatea anilor ’90, un celebru oaspete, Yasser Arafat, a fost nervoit să aştepte mult şi bine în grădina cu trandafiri înaintea primirii la Bill Clinton întrucât acesta era ocupat de o partidă de sex oral chiar în Biroul Oval cu stagiara Monica Lewinsky…

Cartea despre care se vorbeşte se cheamă „The Promise: President Obama, Year One”, iar în ea sunt relatate numeroase scene particulare din culisele primului an petrecut de Obama la Casa Albă şi se povesteşte cum preşedintele american a reuşit să-şi piardă calmul lui legendar alături de colaboratorii săi când a venit vorba despre delicata problemă a Afganistanului. Jonathan Alter califică o scenă dintre Obama şi generalii din jurul lui drept „săpunelă prezidenţială, cum nu s-a mai văzut în SUA de mai mult de o jumătate de secol”.

Revenind la pasajul ce a făcut deja înconjurul lumii, să notăm că el a stârnit imediat reacţia presei britanice şi, înainte de toate, a tabloidelor. De pildă, „The Sun” a titrat că, „în plină zbânţuială, Carla se face aşteptată de Regină”. Dezvăluirile din carte au născut ipoteza că demnitarul ce aştepta era chiar Regina Marii Britanii, ştiut fiind că, acum doi ani, cuplul Sarkozy a petrecut o noapte în castelul Windsor, în cadrul unei vizite oficiale la Londra. Aceasta a avut loc la câteva săptămâni după ce Carla şi Nicolas s-au căsătorit. Mai mult, ziarul „Daily Mail” adăugă că „soţii Sarkozy sunt cunoscuţi că întârzie la reuniuni aficiale”. Tot presa britanică a amintit că în amintita călătorie din 2008, din Anglia, ei se comportau ca „un cuplu de tineri îndrăgostiţi şi se îmbrăţişeau cu fiecare ocazie care li se ivea”.

Să revenim însă la momentul de la care am pornit: insolitele confesiuni ale Carlei Bruni şi la întrebarea ce i-a pus-o gazdei sale, Michelle Obama, când se afla la Casa Albă, şi care fac din ea o Primă Doamnă neobişnuită nu doar în peisajul politic francez. Pornind de aici, să spunem că extrem de puţini francezi ştiu cine era Prima Doamnă a ţării lor când au fost preşedinţi Georges Pompidou (Claude), Valery Giscard d’ Estaing (Anne-Aymone) ori François Mitterrand (Danielle. Dar, mai curând, a fost mai mediatizată amanta lui, Anne Pingeot, cu care a avut o fată, Mazarine, ce a şi scris cărţi despre tatăl ei.) Abia de la Bernadette Chirac se poate vorbi despre o Primă Doamnă a Franţei cu activităţi publice şi percepută ca atare de locuitorii Hexagonului, cât şi peste hotare.

Evident, Nocolas Sarkozy este un locatar insolit la Elysee, el a şi divorţat după ce a devenit preşedinte al ţării, căsătorindu-se cu Carla Gilberta Bruni Tedeschi, născută în 1967, în Italia, venită în Franţa de la vârsta de şapte ani. A fost manechin şi este compozitoare şi interpretă de muzică uşoară, ea scoţând mai multe albume. Se spune că a avut oficial o mulţime de amanţi, lucru pe care nu l-a dezminţit niciodată. Mai mult, în anul 2000, în timp ce era cuplată cu Jean-Paul Enthoven, ea s-a îndrăgostit de fiul acestuia, Raphael, care era căsătorit deja. Asta nu i-a împiedicat să se mute împreună şi să aibă, în 2001, un copil. La rândul său, şi Sarkozy are un interesant trecut matrimonial. În 1984 era deja însurat şi, pe când oficia o căsătorie ca primar de Neuilly-sur Seine, s-a îndrăgostit pe loc de mireasă. Au avut o legătură ascunsă până în 1988, când i-a surprins în flagrant chiar nevasta de atunci a lui Nicolas, Marie-Dominique. Cecilia, amanta, a divorţat rapid, dar nevasta lui Sarkozy a acceptat greu de tot despărţirea oficială, în 1996, an în care cei doi s-au căsătorit. S-au separat prima oară în 2005 şi definitiv în octombrie 2007, Sarkozy fiind primul preşedinte francez ce a divorţat pe când se afla în funcţie.

Provenind dintr-un atare mediu, Carla Bruni nu s-a sfiit să aducă cu ea la Elysee obiceiuri din viaţa respectivă şi, mai ales, să nu le facă uitate, iar din când în când să le şi exteriorizeze poate mai mult decât este lumea obişnuită. Numai că presa străină, atentă la toate nuanţele când e vorba de şefi de stat şi de soţiile lor, nu a scăpat ocazia să vorbeasă despre condiţia unei Prime Doamne şi locul în care se află aceasta – în vizită peste hotare, acasă -, ori despre manifestarea la care ia parte şi conversaţia pe care o poartă.

Dintr-o atare perspectivă, evident, Carla Bruni este o iconoclastă, dar ziariştii se întreabă până unde se poate merge în acest domeniu şi cât mai pot discuta Primele Doamne la o întâlnire a lor despre opere caritabile, ajutoare sociale, vreme ori moda retro?

Amintindu-şi de imaginea legendară a unei Prime Doamne a Americii aşa cum a oferit-o lumii Jacqueline Kennedy, atât în timpul scurt în care s-a aflat la Casa Albă, cât şi ulterior (dar până în 1968, la căsătoria ei cu armatorul grec Aristotel Onassis, un vânător de femei din high life-ul lumii politice şi artistice), mulţi ziarişti nu se sfiesc să spună că se asistă nu atât la o schimbare din mers şi la o modernizare a acestui concept, cât la o degradare a lui din punct de vedere moral în primul rând. Nu e mai puţin adevărat că se pot invoca şi falsele pudibonderii, aventurile extraconjugale şi extravaganţele Isabelei Peron, de pildă. Cea de a treia soţie a fostului preşedinte argentinian, Isabel Martinez de Peron, nu s-a lăsat până nu a devenit prima femeie preşedinte al Argentinei şi al unui stat din America de Sud – între iulie 1974 şi martie 1976. Ca să nu mai vorbim de extravaganţele Imeldei Marcos din Filipine, cea care a fost poreclită „Fluturele de oţel”. Fostă miss a ţării sale şi manechin, ca şi Carla Bruni, a ajuns Prima Doamnă în Filipine, calitate în care a dispus cum a vrut de bugetul ţării: şi-a cumpărat 3.000 perchi de pantofi, a cheltuit 5 milioane dolari într-un turneu la New York, Roma şi Copenhaga. A închiriat un avion particular cu care a mers în Australia ca să ia nisip alb pentru plaja ei privată, a cumpărat un apartament de 51 milioane de dolari în Crown Building din Manhattan (New York) şi altul de 60 miloane dolari în Herald Center (tot în New York), avea 15 mantouri de vizon, 508 rochii, 1.000 de poşete şi 175 de opere de artă semnate de Michelangelo, Botticelli şi Canaletto. A fost Prima Doamnă a unui stat străin judecată de un tribunal american pentru deturnare de fonduri şi fraude. E drept, a fost achitată.

Ajunşi aici, ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă oare cu adevărat o Primă Doamnă a unei ţări şi să ne gândim la varianta Carlei Bruni despre locul şi rolul acesteia.