Natalia Cebanu: „Frica de a comunica era strâns legată de frica de oameni, așa că și felul în care îi privesc a trebuit să se schimbe”

Am vorbit cu Natalia Cebanu despre cum a apărut Festivalul Scrisorilor, despre nevoia de a ne întoarce la forme de comunicare mai personale și despre ce se întâmplă atunci când o scrisoare devine mai mult decât un text: devine mărturie, memorie și punte între oameni.

Cotidianul: Înainte de Hearth și de toate proiectele pe care le-ai construit în jurul culturii și comunității, ce te preocupa cel mai mult? Există o experiență personală care te-a făcut să simți că trebuie să creezi un astfel de spațiu?

Natalia Cebanu: Cred că, într-un fel sau altul, toate experiențele mele m-au adus aici. Am terminat Liceul de Arte Plastice din Focșani, iar la facultate am intrat atât la Foto-Video, la UNArte, cât și la UNATC, unde am ales până la urmă să merg. Mă regăseam în toate artele și căutam o anumită esență, o poezie care să le poată aduna laolaltă. Poate tocmai de aceea nu-mi găseam nicăieri locul, nici ca direcție artistică, nici ca mod de a mă exprima.

Decizia de a înființa asociația nu mi-a aparținut însă în întregime. Colega mea, Oana Iordăchescu, președinta asociației de la început, voia la vremea aceea să pună bazele unei asociații împreună cu un alt membru și mai căuta o a treia persoană. M-am oferit fără să știu prea bine ce presupune o asociație. Dar rezonam cu Oana pe idei creative și aveam aceleași căutări culturale, așa că m-am aruncat fără să stau prea mult pe gânduri.

Direcția a existat de la început: ne doream multidisciplinaritatea și căutam un punct de întâlnire între arte. Ea terminase UNArte, eu UNATC, și ne frământa aceeași întrebare: de ce studenții de la facultățile de artă comunică atât de puțin și nu ajung să se cunoască, când după absolvire avem inevitabil nevoie unii de alții? Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulți ajungem să lucrăm în mediul cultural independent, unde condițiile sunt adesea precare și colaborarea devine esențială.

Am început timid, cu experimente mai mici sau mai mari, și am descoperit treptat cât de necesare sunt spații precum Casa Kerim: un loc în care artistul poate experimenta ce își dorește, iar rezultatul ajunge la public așa cum a fost gândit, fără filtrul unor politici sau direcții impuse de sus.

Cum a apărut Asociația Hearth și ce înseamnă pentru tine acest „hearth” – această idee de vatră, de loc în care oamenii se adună? Ce ai vrut să fie diferit față de un spațiu cultural obișnuit?

Natalia Cebanu: A pornit ca un nume și a ajuns tărâmul tuturor posibilităților. Am crescut odată cu el, am înțeles și am învățat prin el. Încă învăț. Hearth a apărut ca un loc al libertății și sunt mândră că reușim în continuare să-l păstrăm așa.

Pentru mine, Hearth e locul unde ideile mele, dar și ale altora, prind viață, locul unde m-am întors la actorie, locul unde artiștii se întâlnesc constant, exact ca pe vremea scriitoarei și jurnalistei Silvia Kerim, în a cărei casă ne aflăm, unde după spectacole se stă la povești până pleacă ultimul spectator, unde mi-am recăpătat încrederea în oameni și în comunitate, unde munca nu se termină niciodată, iar petrecerile de Crăciun țin până în zori. Aș putea continua la nesfârșit. La anul împlinim zece ani, iar numai evenimentele sunt între 2 și uneori chiar 5 pe săptămână, nu mai zic de repetiții, întâlniri și altele care se întâmplă acolo, așa că povești sunt destule.

Cât despre ce am vrut să fie diferit, sincer, nu știu dacă ne-am propus asta. Nu am pornit cu gândul să facem altfel. Pur și simplu nu ne regăseam în ce exista deja, așa că totul a venit dintr-o nevoie firească. Din fericire, am descoperit că și alți oameni simțeau la fel, și așa s-a format în jurul nostru un grup de artiști care dă identitatea Hearth. Poate că e un loc altfel, dar mi-e greu să spun în ce fel, pentru că sunt în mijlocul lui. Ce știu e că oamenii potriviți au ajuns mereu la noi.

Hearth vorbește despre cultură, comunitate, patrimoniu și întâlniri între oameni. Cum se construiește, în realitate, o comunitate în jurul unui proiect cultural? Ce ai învățat despre oameni în acest proces?

Natalia Cebanu: Se construiește greu. Nu am avut o rețetă, dar am prețuit fiecare om care ne-a trecut pragul. Am încercat să facem locul cât mai cald prin prezența noastră ca gazde: le povesteam despre casă și ne străduiam ca fiecare să se simtă bine la noi. Și oamenii au revenit.

Am învățat că oamenii sunt cei care fac un spațiu, nu invers. Hearth există pentru că ei aleg să vină, să revină, să se conecteze la emoția noastră și să fie părtași la ceea ce propunem. Mă gândesc deopotrivă la public și la artiști, care au ales și ei să construiască alături de noi.

Festivalul Scrisorilor are la bază un gest aparent foarte simplu: să scrii unei alte persoane. De ce ai simțit că tocmai scrisoarea poate deveni astăzi un instrument atât de puternic de apropiere?

Natalia Cebanu: Festivalul a apărut în pandemie, ca o soluție în egală măsură practică și visătoare. Practică, pentru că într-o perioadă în care nu ne puteam întâlni, scrisoarea era un mod de a rămâne aproape. Visătoare, pentru că era și o formă de evadare, un spațiu al imaginației în care ne puteam retrage.

Sigur, scrisoarea poate avea și un rol informativ, cotidian. Dar este mai ales un instrument de introspecție, care ne deschide unii către alții, pentru că ne face să punem în cuvinte trăiri pe care poate le-am păstra doar pentru noi. Scrisoarea personală este un document intim și personal, ceea ce istoricii numesc un ego-document. Prin el poți înțelege vremuri apuse sau te poți apropia de personalități pe care, de obicei, le privim de la distanță. Într-o scrisoare, ele devin din nou oameni.

Și nu cred că scrisoarea a dispărut. S-a adaptat și a găsit alte forme: e-mailul, mesajele pe WhatsApp, chiar și SMS-urile, care au ajuns uneori să semene cu telegramele de altădată. Forma se schimbă, dar nevoia de a-i scrie cuiva rămâne.

Ce se întâmplă cu oamenii atunci când sunt invitați să scrie o scrisoare fără presiunea unui like, a unui comentariu sau a unui răspuns imediat? Ce ai observat în edițiile festivalului?

Natalia Cebanu: Pe hârtie, gândurile se așază altfel. Există o grijă aparte, pe care nu o găsești în alte forme de comunicare. Am observat asta la multe dintre evenimentele noastre: la atelierele cu liceeni care scriau pentru prima dată o scrisoare sau la cele de scrisori către un necunoscut. La acestea din urmă, oamenii își aștern câteva gânduri pentru cineva pe care nu-l cunosc. Apoi primesc la schimb scrisoarea unui alt necunoscut, care și-a luat și el timp pentru ca acest schimb să aibă loc.

E adevărat că e nevoie de disponibilitate. Organizăm cel mai des aceste ateliere în parc, unde oamenii sunt de obicei grăbiți și prinși în grijile de zi cu zi. Dar pentru cei care acceptă provocarea, e un moment de magie. Îi văd cum se așază la masă, în mijlocul naturii, și încearcă să-și proiecteze întregul univers pe foaia albă. E un exercițiu de care avem cu toții nevoie: să cauți în tine, să scoți la suprafață ce ai mai bun și să dai mai departe. Aș spune chiar că e terapeutic.

Atelierele cu mașina de scris îi atrag în primul rând pe copii, care descoperă un fel de strămoș al tastaturii. Dar nici părinții și bunicii nu se lasă mai prejos: unii vor să-și amintească, alții vor să-i facă cuiva drag cadou o scrisoare bătută la mașină.

Sunt doar câteva exemple, dar peste tot am văzut același lucru: când nu mai aștepți un like sau un răspuns imediat, începi să scrii cu adevărat pentru celălalt.

Există o scrisoare, o întâlnire sau o poveste din cadrul Festivalului Scrisorilor care ți-a rămas în minte și care spune, poate mai bine decât orice descriere, de ce este important acest festival?

Natalia Cebanu: Fiecare întâlnire din festival aduce povești de viață care merită împărtășite, așa că mi-e greu să aleg una singură. Îmi vine totuși în minte Open Mic-ul de Scrisori de anul trecut, la care i-am invitat pe participanți să vină cu scrisori de acasă și să le citească. Nu știam la ce să ne așteptăm, dar surprizele au fost multe.

Îmi amintesc de o doamnă care tocmai aflase, dintr-o scrisoare, că avusese o soră geamănă, care murise la naștere. Informația era atât de proaspătă încât încă încerca să o digere, să o accepte. Cred că avea nevoie să o spună cu voce tare, și m-a emoționat că a ales să o facă alături de noi.

Tot atunci, o adolescentă a citit o scrisoare pe care i-o scrisese unei profesoare, ca răspuns la o întâmplare care o supărase. Nu era o scrisoare obraznică, ci una plină de umor. Evident, nu a trimis-o niciodată, dar felul în care a găsit umorul într-o situație neplăcută ne-a făcut să râdem împreună cu ea.

Meritul a fost al celor care au avut curajul să citească. Noi doar am pregătit scaunele și am ascultat.

Pe lângă poveștile participanților, festivalul aduce în prim-plan și experiențele celor care au trăit înaintea noastră. Oricât s-ar schimba lumea, încercările prin care trecem sunt, omenește vorbind, aceleași. Nu suntem primii care le înfruntă, iar din felul în care le-au purtat alții putem învăța, ca să nu repetăm aceleași greșeli. Poate că asta e, de fapt, miza festivalului: să fie un loc în care poveștile de ieri și cele de azi se pot asculta unele pe altele.

Trăim într-o perioadă în care comunicăm permanent, dar nu neapărat profund. Crezi că ne-am pierdut răbdarea de a ne spune lucrurile cu adevărat? Ce poate recupera scrisoarea din acest punct de vedere?

Natalia Cebanu: Nu cred că ne-am pierdut-o. Nevoia de a comunica profund există în continuare. Doar că nu putem trăi tot timpul la adâncime: ca un scafandru, avem nevoie să ieșim din când în când la suprafață ca să respirăm. Ritmul vieții e cel care e, iar soluția, cred, e echilibrul: să căutăm câteva momente de conexiune reală cu prietenii, cu familia, cu oamenii din jur.

Profunzimea se poate strecura chiar și într-un schimb rapid de cuvinte, la ghișeu sau la magazin. De fapt, vorbim despre prezență. Uneori, dacă ești atent, poți face un compliment sincer sau o remarcă ce o face pe vânzătoare să se simtă văzută, și îi schimbi starea pentru următoarea oră. Iar tu pleci cu inima mai ușoară.

E nevoie doar de contextul potrivit, pe care îl putem căuta sau crea. Asta încercăm să facem la festival: să aducem scrisoarea mai aproape de oameni. Uneori ne amintim că o scrisoare nu costă aproape nimic și poate fi un dar. Alteori descoperim corespondențele altora, care ne inspiră și ne arată cum putem exprima ceva ce așteaptă deja, în noi, să fie spus.

Dincolo de partea culturală, festivalul pare să vorbească despre memorie, vulnerabilitate, dor, apropiere și nevoia de a fi ascultat. Care dintre aceste teme simți că ajunge cel mai puternic la oameni?

Natalia Cebanu: Sunt greu de separat, pentru că se leagă între ele și se potențează reciproc. Festivalul Scrisorilor e un fel de alchimie, iar la ediția a VI-a, de anul acesta, toate acestea sunt chiar elementele ei principale.

Edițiile trecute ne-au purtat mai ales prin trecut, de la memorialistica teatrală la corespondențele din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Anul acesta, festivalul vine în prezent și pune lumina pe vocile contemporane. Tema ediției este Autobiografic. Eul ca arhivă vie. Ne uităm la felul în care fiecare dintre noi își poartă propria poveste și o poate transforma în document, fie că e o scrisoare, un jurnal sau o amintire spusă cu voce tare. Și, pentru că suntem o asociație axată pe artele spectacolului, scena are și ea un loc important.

De aceea festivalul este interdisciplinar și multidisciplinar. Unii oameni au nevoie să vină și să asculte, alții vor să se implice și să împărtășească, la rândul lor, ceva din ei. Iar festivalul le face loc tuturor.

Ediția a început pe 10 septembrie cu o expoziție, iar deschiderea oficială va avea loc pe 28 septembrie. Programul complet se găsește pe asociatiahearth.ro și pe paginile noastre de social media.

Ce ai descoperit despre tine prin Hearth și prin Festivalul Scrisorilor? S-a schimbat în vreun fel felul în care privești oamenii, orașul sau ideea de comunitate?

Natalia Cebanu: Cred că oamenii își aleg instinctiv proiectele de care au nevoie. Toată viața mi-a fost cel mai frică să comunic și, mai ales, să mă comunic pe mine. Iar acum, aproape 90% din ceea ce fac înseamnă comunicare. Asta le datorez, fără îndoială, Hearth și Festivalului Scrisorilor.

Frica de a comunica era strâns legată de frica de oameni, așa că și felul în care îi privesc a trebuit să se schimbe. Când vulnerabilitatea, apropierea și ascultarea devin contextul în care ne întâlnim, descoperi că toți oamenii sunt capabili de profunzime. Trebuie doar să prinzi unda potrivită. Prin ea începi să te cunoști pe tine și, implicit, pe ceilalți. Iar frica dispare.

Și orașul am învățat să-l privesc altfel. Prin festival l-am citit în scrisorile celor care l-au locuit; una dintre ediții s-a numit chiar Scrisorile Bucureștiului. Am înțeles că un oraș e făcut, de fapt, din mai multe orașe care există în același timp. Unele s-au așezat în straturi, de-a lungul anilor, ca în Casa Kerim, o casă de la 1847 care păstrează poveștile celor dinainte. Altele trăiesc unul lângă altul, în comunități diferite, fiecare cu propria poveste. Uneori, poveștile acestea se întrepătrund, ca atunci când, într-un parc, un necunoscut îi scrie altui necunoscut. Și atunci descoperi că trăirile de bază sunt aceleași: dorul, iubirea, frica, nevoia de a fi auzit. Un fir ne leagă pe toți, chiar dacă nu îl vedem întotdeauna.

Îți amintești momentul în care ai descoperit, acasă, printre lucrurile părinților sau ale rudelor, o scrisoare veche? Ce ai simțit atunci și ce impact a avut asupra ta descoperirea acelei bucăți de poveste?

Natalia Cebanu: Acasă nu am găsit scrisori, ci mai degrabă vederi și felicitări. Pe acelea le prețuiam mai ales pentru imagine, pentru că, la vremea aceea, imaginile erau rare.

Am avut însă o perioadă a mea cu scrisori, în liceu. Eu eram la studii în Focșani, iar familia mea era la Chișinău. Telefonul era extrem de scump în acei ani, așa că scrisoarea rămânea forma de comunicare cea mai la îndemână. Am trimis și am primit scrisori de la prieteni și de la familie. Când le-am recitit, acum câțiva ani, m-a surprins grija aproape curatorială a unora dintre ei. Erai nevoit să alegi cu atenție ce intră în scrisoare și ce contează cu adevărat din tot ce s-a întâmplat de la ultima scrisoare.

A fost interesant să redescopăr și ce mă preocupa pe mine atunci, dar și felul în care dorul, distanța și iubirea se fac simțite într-o scrisoare.

Dacă ți-ai scrie astăzi o scrisoare, ce ar conține? Ce ai simți nevoia să-ți spui, fără să te cenzurezi?

Natalia Cebanu: Nu mai simt nevoia să-mi scriu mie scrisori atât de des. Scriu însă constant scrisori pentru fetița mea, care are patru ani. Maternitatea e, pentru mine, de departe experiența cea mai intensă și mai efervescentă, cea mai solicitantă și mai plină de griji, de vină și de bucurie, toate în același timp. E, fără îndoială, cel mai greu proiect al meu.

Toate aceste trăiri se adună des și simt o nevoie reală să le pun în cuvinte, să le explic și să le împărtășesc chiar sufletului mic care mi le-a „provocat”. Poate și pentru că încă nu i le pot spune astfel încât să le înțeleagă, și vreau ca emoțiile care ne înconjoară acum să-i rămână undeva.

Tot ea mi-a arătat cel mai repede ce înseamnă să fii vulnerabil și puternic în același timp și ce înseamnă, cu adevărat, conexiunea. Poate că, într-un fel, scrisorile către ea sunt și scrisori către mine.