Drumul incredibil al lui Alex Tache. Joacă la TNB cu Marius Manole, dar luptă pentru drepturi simple

La 18 ani, un diagnostic i-a schimbat viața, dar nu i-a furat direcția. Azi, Alex Tache joacă pe scena TNB alături de Marius Manole și luptă, zi de zi, să micșoreze distanța dintre dizabilitate și dreptul de a trăi normal.

Alex Tache a intrat, în adolescență, într‑un teritoriu pe care nu l‑a ales: un diagnostic care i‑a schimbat ritmul, dar nu i‑a confiscat direcția. Două decenii mai târziu, nu mai vorbim despre „băiatul cu o problemă medicală”. Vorbim despre omul care joacă pe scena Teatrului Național alături de Marius Manole, Mihaela Velicu și Raluca Aprodu. Omul care muncește, își construiește viața singur și încearcă să repare o nedreptate veche: felul în care România înțelege dizabilitatea. Nu ca pe o tragedie, ci ca pe o distanță — o „gaură” între capacitățile unui om și infrastructura unei societăți. Iar Alex luptă, zi de zi, să micșoreze această distanță.

Un traseu care s-a arătat treptat. Cum a ajus Alex Tache, alături de Marius Manole, pe scenă

Nu există un moment unic în care viața lui Alex „s-a rupt”. Nu a fost o zi, un diagnostic, o frază spusă de un medic. A fost un șir de schimbări, semne de întrebare, drumuri care se deschideau pe măsură ce altele se închideau. „Nu a fost o clipă anume. A fost un traseu care s-a arătat treptat”, spune el. Și poate tocmai de aceea, povestea lui nu e despre dramă, ci despre adaptare.

Anii care au urmat i-au adus o lecție pe care o repetă des: viața nu e doar ce ți se întâmplă, ci și ce construiești din ce ți se întâmplă. E ușor să rămâi blocat în întrebări, în nedreptăți, în „de ce eu?”. Dar Alex a ales altceva: soluțiile. „Când te uiți la soluții, viața e cu totul altfel”, spune el cu o liniște care nu vine din resemnare, ci din exercițiu.

Momentul în care a realizat că nu mai este „un tânăr cu un diagnostic”, ci un om cu propriul drum, a venit după o pierdere. „După ce nu a mai fost mama mea, m-am descoperit pe mine. Nu mai trăiam prin ochii omului care avea grijă de mine.” A fost dureros, dar el vorbește despre asta fără patetism. A fost, paradoxal, începutul autonomiei.

Vulnerabilitatea e un instrument

Există și temeri. Există și vulnerabilitate. Dar Alex Tache nu le transformă în spectacol. „Singurătatea ne sperie pe toți. Dar e un pic mai apăsătoare ca persoană cu dizabilități, nestiind ce ne rezervă viitorul.” Vulnerabilitatea, însă, nu e slăbiciune. E un instrument. „Ori te împrietenești cu ea, ori ajungi să te plafonezi.”

Oamenii au fost mereu acolo — unii au rămas, alții au plecat. Dar Alex Tache nu își construiește povestea pe ajutorul lor, ci pe responsabilitatea lui. „Mai important este ce fel de om ești, ca să reușești să aduni lângă tine oameni pe măsură.” Asta spune mult despre felul în care își vede rolul în lume: nu ca pe un beneficiar, ci ca pe un actor social.

Omul care vrea să rupă lanțul și să schimbe percepția despre dizabilități

De aici vine și activismul. Nu din revoltă, ci din logică. „E foarte ușor să stăm în casă și să așteptăm să rezolve alții problemele. Dar trăim într-un cerc vicios: lucrurile nu se schimbă pentru că societatea nu ne vede pe stradă, iar persoanele cu dizabilități nu ies pe stradă pentru că nu au cum.” Așa se naște misiunea lui: să rupă lanțul. Să transforme dizabilitatea din „omul care cerșește în fața magazinului” în „omul care vrea să trăiască normal, dar are câteva nevoi diferite”.

Nu vorbește despre eșecuri. Vorbește despre lecții. Una dintre ele: nu îi poți mulțumi pe toți. Și e perfect în regulă.

„ Joc pe scena TNB alături de Marius Manole”

Prima lui victorie adevărată nu a fost medicală, ci socială. „Acum 10 ani, nu ne puteam imagina că pe scena unui teatru vor juca utilizatori de scaun rulant. Astăzi joc pe scena TNB alături de Marius Manole, Mihaela Velicu și Raluca Aprodu.” Asta nu e doar o reușită personală. E un semn că România începe, încet, să se apropie de principiul „nimic despre noi, fără noi”.

Publicul îl vede optimist, puternic, prezent. Dar Alex Tache nu se ascunde după imagine. „Cu toții avem perioade mai bune sau mai puțin bune. Ce se vede public e o bucățică din viața oricui.” Diferența e că el a ales să nu rămână blocat în lupte, ci să transforme energia lor în ceva constructiv.

Lucrează. Se întreține singur. Ajută alți oameni cu dizabilități să navigheze într-un sistem care nu e încă pregătit pentru ei. Ba chiar, o perioadă, a fost șofer de suflet. I-a dus la spital cu mașina sa pe cei care aveau nevoie de tratamente medicale.

Șofer de suflet

Joacă pe scenă. Vorbește în conferințe. Construiește comunități. Nu cere nimic în plus — doar șansa de a trăi normal.

Și, poate fără să vrea, devine exact ceea ce România are nevoie: un om care arată că dizabilitatea nu e o tragedie personală, ci o distanță pe care societatea are datoria să o micșoreze.

𝐒̦𝐨𝐟𝐞𝐫 𝐝𝐞 𝐒𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭 este proiectul Magic prin care persoane cu suflet mare asigură transportul gratuit până la spital (la intervenții chirurgicale, tratament, controale periodice) și înapoi acasă, familiilor cu copii cu diagnostice oncologice sau alte boli grave, care nu au mașină și pentru care această deplasare presupune o sursă suplimentară de stres și cheltuieli pe care mulți dintre ei nu și le permit.

Șoferii de suflet sunt voluntari de peste tot din țară. Oameni minunați, care au ales să-și dăruiască timpul lor liber, semenilor aflați în nevoie.