Cărţi fermecătoare la „Nemira”

Istoria snobismului

„Nimic nu este mai sfâşietor decât să fii ca toată lumea”, afirma Balzac. Cel care a fost, de fapt, inventatorul cuvântului, scriitorul englez William Makepeace Thackeray, la mijlocul secolului al XIX-lea, îşi intitula marea sa lucrare, „Istoria snobilor din Anglia, scrisă de unul dintre ei”.

„Snobismul pare să fi existat, deşi sub forme atenuate, încă din ziua de luni a primei săptămâni după ce Dumnezeu a creat Universul”, spunea cu umor americanul Joseph Epstein. Într-adevăr, chiar dacă, în ceea ce îi priveşte pe Adam şi Eva, snobismul rămâne discutabil, în schimb, „vanitatea celor care afişează opiniile, comportamentul şi atitudinile ce prevalează în anumite medii considerate distinse”, conform definiţiei din Dicţionarul Academiei Franceze, nu a existat din toate timpurile, înscriindu-se în tradiţia unei lungi istorii.

Înainte de veacul al XIX-lea, istoria snobismului pare o istorie punctată de intermitenţe, care începe în Antichitate – snobii întruchipaţi de personaje literare, ca Trimalchio din „Satyricon” de Petroniu, reproducând neîndoielnic comportamentele uzuale din înalta societate romană. Acesta se scobeşte între dinţi în public cu un ac de gămălie din argint, îşi păstrează la masă locul de onoare, potrivit unei noi mode, şi nu îşi serveşte musafirii decât cu bucate foarte distinse şi vinuri alese. Parvenitul Trimalchio reprezintă cu siguranţă unul dintre primele exemple ale snobismului „avant la lettre”, obsedat de ideea de a-şi etala fastul. În Imperiul Cezarilor, snobul era o specie răspândită. După o interminabilă absenţă, abia în Renaştere, dar mai ales în epoca modernă, snobul îşi va face din nou apariţia. Să ne aducem aminte de Molière, cel care a avut atunci rolul de mare codificator al tipurilor de snobism. Dar şi de piesele sale, „Burghezul gentilom”, unde personajul Domnului Jourdin pecetluieşte pentru totdeauna trăsăturile snobismului modern, „Femeile savante”, „Contesa d’Escarbagnas”, caricatura snobului de provincie, dar şi „Preţioasele ridicole”. Comedia umană concepută de Molière permite chiar o cizelare a definiţiei snobului.

În aceste condiţii, ce să credem despre unul ca Voltaire, trăitor în secolul următor? Snob sau arivist? Despre cuvântul snob ştim că a apărut cu puţin înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, se pare după abrevierea sintagmei latine, „sine nobilitate”, fără nobleţe. În Franţa, unde „Cartea snobilor” este tradusă încă din 1857, cuvântul se va împământeni destul de repede. Snobul nu este şi nobil, ci doar aspiră să aibă titlul de nobleţe, să aparţină nobilimii sau să se bucure de prestigiul acesteia, snobul visează la un statut superior propriei sale condiţii.

Cum scria André Hallays în 1896, totul este să fii pe val, în priză, pe fază, pândind tot ceea ce se schimbă. În fiecare clipă snobul este gata să ardă ceea ce adora adineauri pentru a nu fi niciodată depăşit. Aşa cum recunoştea şi Virginia Woolf, esenţa snobismului este dorinţa de a-i impresiona pe ceilalţi.

Autorul acestei exegeze a snobismului, Frédéric Rouvillois, abordează diferite probleme legate de snobismul etern şi cel universal. Partea I se ocupă de snobismul mondenităţii, cu diferitele sale ipostaze, abordând probleme diverse: cum să faci rost de un nume, cum să nu-ţi lipsească decoraţiile, medaliile. Partea a II-a abordează ipostaze ale snobismului modei, de la snobismul Revoluţiei la cel al artelor. Un dialog dintre un snob şi mentorul său într-unul dintre cluburile elitei este bineînţeles imaginar, dar plin de savoare. De la bun început, „Jockey Club” se plasează sub egida aristocraţiei, a sportului şi a anglomaniei, triada de interese a snobilor din acea vreme. Exemplu poate fi romancierul Eugène Sue, care în tinereţe era posedat de demonul luxului, al modei şi al rafinamentului, suferind de un snobism frenetic ce se regăsea în ţinuta sa extrem de sofisticată, în somptuozitatea cailor de călărie şi în predilecţia oarbă pentru tot ceea ce nu venea de dincolo de Marea Mânecii. De fapt, „Jockey Club” va deveni rapid din ce în ce mai aristocratic, meritându-şi curând porecla de „Cercul Ducilor”. Toate acestea au făcut ca intrarea în „Jockey Club” să fie unul dintre obiectivele supreme ale unui snob. În afară de acesta, Parisul nu a dus niciodată lipsă de cluburi cu circuit închis, cum ar fi „Automobil Clubul”, „Cercle de l’Union”, „Polo de Paris”, „Cercle du Bois de Boulogne”. Locuri de întâlnire unde elita elitei se putea întâlni fără teama de a avea de a face cu diverşi intruşi,

Un loc important în acest domeniu l-a jucat apariţia avangardei. În orbita snobismului modern, indiferent că era vorba despre pictură, teatru sau muzică, snobul era interesat de lucrările dificile, în primul rând pentru a imita elitele care erau înnebunite după noutăţile estetice. Un snobism al scenei, al spectacolului va căpăta elan imediat după Primul Război Mondial, în „Anii Nebuni”. Snobismul, chiar dacă amesteca uneori gusturile şi ducea la achitarea unor preţuri exgerate pentru opere mediocre, a rămas responsabil de extraordinara pasiune pentru pictura franceză în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nu exista ceremonie mai mondenă decât vernisajul, unde era de bon ton să te arăţi…

Plin de culoare este capitolul ce tratează „snobismul gastronomic”, de la trufe la caviar. A fi snob în sfera artei culinare constă în a alege mâncăruri deosebit de costisitoare, inaccesibile oamenilor de rând. Li se alătură somonul şi pateul de gâscă sau de raţă, toate la preţuri exorbitante, favorizând „originalitatea”, excentricitatea, inovaţia, mesajul ce trebuia transmis. „Toată lumea adoră păpica făcută de mami, dar doar câţiva mari bucătari ştiu să conceptualizeze bucătăria şi să o ridice la rangul de creaţie”.

În insolitul său dicţionar de idei primite de-a gata, Gustave Flaubert nota: „Vinul, cu cât este mai prost, cu atât este mai elaborat”. Scoţându-şi vinul din taverne pentru a-l comercializa într-un magazin de lux, Pontac miza încă din 1666 pe efectul snobismului locului asupra clientelei sale. Un veac mai târziu, confirmând noul statut al vinului, Casa Christie’s oferea la licitaţie un vin de Margaux din 1771, la preţ astronomic. Prin urmare, cel mai scump este şi cel mai şic.

Istoria cuceririi amoroase

Jean Claude Bologne abordează această temă din Antichitate până în zilele noastre.

Există o istorie a cuceririi amoroase, a manierei de a aborda o fată sau un băiat? Am fi tentaţi să răspundem că nu. În toate epocile, regăsim tehnici comparabile şi chiar aceleaşi tipuri psihologice. Seducătorul, nestatornicul, fidelul, timidul sunt tipuri eterne.

Pe de altă parte, „agăţatul”, în sensul cel mai strict, este indisociabil legat de anii ’50-’70, când a apărut termenul şi au fost repuse în discuţie raporturile dintre sexe. Flirtul s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu modernizarea şi diversificarea modalităţilor de petrecere a timpului liber.

Fiecare epocă şi-a inventat propriii termeni pentru a-şi defini seducătorii.

Bărbatul a învăţat rapid să seducă, dar ce s-a întâmplat cu femeia? Avea ea dreptul sau posibilitatea de a seduce bărbatul iubit ori dorit? Circe îi seducea pe tovarăşii lui Ulise prin talentul ei de ţesătoare. Penelopa se deda aceleiaşi îndeletniciri dinaintea pretendenţilor ei. La toate acestea se adaugă podoabele, parfumurile şi pomezile, atestate atât în mitologie, cât şi în istorie. Cântecul sirenelor îţi vine imediat în gând şi tot prin cântece i-a sedus Circe pe însoţitorii lui Ulise. Salomeea i-a sucit capul lui Irod prin dans…

Autorul tratează arta iubirii din Grecia şi Roma cu numeroase exemple, multe dintre ele picante, privind tehnicile de seducţie, urmate de cele din Evul Mediu, de schimbarea radicală a modalităţii de a curta.

Începând cu a doua treime a secolului al XVII-lea, scrisoarea devine expresia gestului îndrăgostit, a întocmi scrisori sofisticate va fi de acum înainte o adevărată meserie.

„Un tsunami sentimental”, aşa rezumă Shorter răsturnarea pe care a provocat-o romantismul. Şi totul evoluează, de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, până la dezinvoltura contemporană.

Toate ritualurile seducţiei sunt presărate cu exemple din operele literare. Să ne amintim de Emma Bovary în braţele unui viconte a cărui vestă prea deschisă părea mulată pe piept. „Totul se învârtea în jurul lor: lămpile, mobilele, lambriurile, parchetul, ca un disc pe un pivot… Cu o mişcare rapidă, vicontele, antrenând-o, dispăru cu ea până la capătul galeriei unde, gâfâind, ea fu pe punctul de a se prăbuşi şi, pentru o clipă, îşi spijini capul de pieptul lui. Apoi, învârtind-o în continuare, dar ceva mai blând, o conduse către locul ei. I se părea că se învârte încă în paşi de vals, sub flacăra candelabrelor, în braţele vicontelui”.

Ghidul Routledge de teatru şi performance

Volumul este accesibil unui public larg furnizând descrieri citice şi analize ale oamenilor, evenimentelor, conceptelor şi practicilor importante din domeniul teatrului şi performance-ului contemporan şi de secol XX. Ghidul, sub semnătura lui Paul Allain, profesor de teatru şi performance la Universitatea din Kent, şi Jean Harvie, profesor la Universitatea din Londra, include câteva răspunsuri la mari întrebări. Ce este teatrul? Ce este performance-ul? Ce le conectează şi în ce fel sunt diferite? Ce evenimente, oameni, practici şi idei au dat formă teatrului şi performance-ului în secolul XX? Şi încotro se îndreaptă ele?

Trei secţiuni, uşor de folosit, includ peste 120 de articole despre subiecte şi personalităţi, variind de la artistul performativ Marina Abramovic la regizori precum Vsevolod Meyerhold şi Robert Wilson. Spectacole cum ar fi „Paradise Now”, al grupului „The Living Theatre”, performance multimedia, proteste politice şi teatru vizual. Fiecare articol include informaţii istorice cruciale, contextualizare, referinţe extinse şi analize detaliate.

Secţiunile din partea I, „Oameni”, conţin date biografice de bază, enumeră producţii, realizări-cheie. Şi, mai important, încearcă să prezinte principalele dezbateri, idei şi practici legate de numele fiecăruia. Partea a II-a, „Evenimente”, deosebit de vastă, tratează impactul pe care l-au avut explicându-le relevanţa. Cea de a treia, „Concepte şi practici”, are o mare variabilitate în conţinut şi în format.

Acest ghid este un instrument de lucru de referinţă atât pentru spectatorii pasionaţi, cât şi pentru cei care vor să aprofundeze arta teatrului.

Răzbunare la Paris

Autorul, Steve Berry, încearcă să stabilească graniţa dintre realitate şi ficţiune.

„Steve Berry îmbină abil suspansul contemporan şi misterul istoric… Acest thriller urzit cu iscusinţă oferă o mulţime de surprize”, scria cronicarul de la „Publisher Weekly”, iar Lee Child consemna: „Are toate trăsăturile distinctive ale lui Berry: anvergură, gradaţie, răsturnări de situaţie, istorie şi suspans, de la un capăt la altul. Îmi place la nebunie tipul ăsta”. Romanele din această serie îl au ca personaj principal pe Cotton Malone, fost agent în cadrul Departamentului de Justiţie. Cărţile au fost traduse în peste 40 de limbi şi publicate în 50 de ţări.

Cu doar câteva zile înaintea Crăciunului, fostul agent Cotton Malone se vede nevoit să-şi întrerupă traiul în anticariatul său liniştit pentru a sări în ajutorul bunului său prieten, miliardarul Henrik Thordvalsen. Bătrânul danez este hotărât să-şi răzbune fiul ucis într-un schimb de focuri în capitala Mexicului, însă ambiţia lui nu numai că-i pune viaţa în pericol, dar ajunge să scoată la iveală o adevărată conspiraţie internaţională. O aventură ameţitoare, cu numeroase răsturnări de situaţie, îl poartă pe Cotton Malone între Copenhaga, Londra şi Paris, punându-i la încercare intuiţia, priceperea, dar şi loialitatea. Aflat într-o permanentă luptă cu timpul, americanul va face tot posibilul să împiedice o serie de atacuri teroriste care au ca ţintă mai multe monumente din capitala franceză.

„Vreme de câteva zile, Malone s-a închis în sigurătatea lui rememorând ultimii doi ani. Sentimentele s-au dezlănţuit şi s-au zvârcolit în sufletului lui, purtându-l la graniţa dintre vis şi realitate. Chipul lui Thorvaldsen îi era adânc săpat în memorie şi avea să-şi amintească pentru totdeauna fiecare trăsătură a lui. Dăduse uitării coloana strâmbă. Nu conta. Bărbatul acela stătuse întotdeauna drept şi semeţ.

Acum Malone se uita în jur la nava impunătoare de la bazilica Saint-Denis. Formele, figurile şi modele îi dădeau o copleşitoare senzaţie de linişte, biserica strălucind datorită luminii ce radia dinspre vitralii. A admirat chipurile diverşilor sfinţi înveşmântaţi în safir întunecat, luminaţi de turcoaze – capete şi mâini se iveau dintre umbrele lucrate meşteşugit cu vopsea sepia, verde măsliniu, roz şi, în cele din urmă, alb. Era greu să nu te gândeşti la Dumnezeu, la frumuseţile naturii şi la vieţile pierdute, sfârşite prea devreme. Ca aceea a lui Henrik”.

Memoriile unui gigolo

Golden (Greg pe numele său adevărat) este pianist în timpul zilei. E superb, fermecător şi foarte dedicat muncii sale. Dacă în timpul zilei este jazzman, după apusul soarelui ţine companie femeilor frumoase şi bogate la petreceri exclusiviste. În schimbul cadourilor de lux şi al hainelor croite de designeri în vogă, ştie să le satisfacă dorinţele. Născut într-o familie de condiţie modestă s-a mutat la Londra pentru a studia jazz-ul şi a obţinut o diplomă la Universitatea Middlesex. Iubitor înfocat de petreceri, ca să evite cu orice preţ programul de opt ore a pătruns în viaţa de noapte londoneză ca DJ, unde curând avea să afle că în culisele vieţii muzicale se petrec tot felul de lucruri interesante. Astfel, a devenit „the golden boy” al femeilor bogate, care nu au timp pentru o relaţie de durată, dar nici nu pot renunţa la adevăratele plăceri oferite de compania unui bărbat. Cartea a fost scrisă cu ajutorul Amandei Astill.

„Îmi place la nebunie viaţa mea de gigolo, dar încă sunt surprins că am intrat în acest gen de afacere: desigur, nu fusese prevăzută ca o opţiune în orele de consiliere de la şcoală, dedicate alegerii unei cariere. Programul de lucru grozav, este o plăcere absolută să lucrezi cu astfel de manageri, distracţiile sunt uluitoare, însă banii cu care te întorci acasă nu sunt cine ştie ce mare scofală. Soarta intră întotdeauna în scenă reamintindu-mi că, probabil, sunt unul dintre cei mai norocoşi bărbaţi de pe pământ. Dau ca exemplu săptămâna trecută: era după-amiaza mea liberă, iar eu mă benoclam melancolic pe fereastră biroului unui agent imbiliar de lux din Hampstead, închipuindu-mă mai degrabă proprietarul uneia diuntre vilele de un milion de lire sterline, când am remarcat o femeie splendidă uitându-se direct spre mine din confortul biroului ei cu un aspect somptuos… Aşa că iată-mă, după o săptămână de sex sălbatic, plimbându-mi buricele degetelor pe curbura spatelui ei. Ea oftează încetişor sub atingerea mea. În timp ce zâmbesc şi mă aplec să-i sărut ceafa, parfumul părului ei proaspăt spălat se amestecă cu mirosul aromei de mosc a uleiului Chai Tongue-Teasing, cu care o masez cu mare artă cu propriile mele mâini”.

O poveste delicioasă şi sexy despre viaţa unei escorte masculine prin înalta societate a plăcerilor vinovate. „Ceea ce îmi place la femeile astea de carieră este că ştiu ce vor, ceea ce uşurează mult respectarea regulii numărul unu din eticheta unui dandy: lasă femeia să facă prima mutare. Eu le ofer distracţie şi zbenguială în aşternut, iar ele îşi folosesc cartea de credit. Uneori intru în acelaşi restaurant, trei seri la rând, cu trei femei diferite şi comand acelaşi Dom Perignon, sub privirile înmărmurite ale chelnerului. E cea mai bună slujbă din lume”.