Cărţile verii

„Benito Mussolini”

Mare interpret al artei de a poza, Mussolini a vrut şi a reuşit să-şi construiască un mit. Prizonier al acestei imagini proiectate pentru a trece dincolo de propriul timp şi pentru a intra în marea istorie, mitul Ducelui a degenerat împreună cu carisma lui politică. Legile rasiale, insurecţia antiburgheză, războiul greşit, insuficienţa calităţilor de comandă au dezvăluit eşecul revoluţiei fasciste şi, în plus, au subliniat şi inadecvarea totalitarismului său.

Până în 1938, Mussolini a fost un personaj de primă mărime pe scena politică şi în presa internaţională. În noiembrie 1907, participă şi la examenul de abilitate, ca profesor de limba franceză, pe care o învăţase în Elveţia, ocupând apoi un post de profesor. Activitatea care îl interesează este politica militantă. Emigraţie, jurnalism, confruntări în piaţă, arestări: Mussolini a acumulat experienţa necesară pentru o politică cu normă întreagă, singura care îl interesa cu adevărat. Pentru formarea politică a lui Mussolini este relevantă şederea lui în Trento, oraş al Imperiului Austro-Ungar, unde ajunge în 1909 ca să ia în primire secretariatul Camerei de Comerţ. Conduce ziarul „L’Avvenire del Lavoratore” şi colaborează la „Popolo”, condus de Cesare Battisti, care, în august, îl numeşte redactor şef. Este arestat şi acuzat că a pregătit planuri subversive şi pe 26 septembrie este nevoit să treacă graniţa. O cunoaşte pe Rachele Guidi şi pe 10 septembrie 1910 se naşte prima lor fiică, Eda. Este perioada în care Mussolini trăieşte în sărăcie şi, la 27 de ani, este recunoscut şeful socialiştilor din Forli. Tezele lui radicale găsesc susţinători printre delegaţii profund dezamăgiţi de linia reformistă acordată de Consiliul Director al partidului. I se încredinţează conducerea ziarului „Avanti”, cu sediul la Milano, reuşind performanţa de a reorganiza complet ziarul, care îşi dublează tirajul. Întâiul Mussolini, tot numai miros de sălbăticiune, după cum îi place să repete, era extrem de sensibil la legături istorice, dotat cu o putere de intuiţie admirabilă, fiind considerat un adevărat geniu al istoriei. Apoi este cunoscut un „mare, mare Mussolini”, un om al vieţii de zi cu zi, cufundat în banalul lui cotidian, viclean, meschin, gata să mintă, să înşele, să escrocheze, incapabil de fidelitate şi de dragoste.

Nu putem să nu amintim şi de Margherita Sarfatti, timp de 20 de ani amantă oficială şi confidenta lui Mussolini. Cultă, inteligentă, scriitoare talentată, îl urmează şi îl însoţeşte în viaţa politică. Pentru Duce, are grijă mai ales de raporturile cultural-artistice internaţionale şi de publicaţiile culturale.

După Pactul de la München a apărut în ochii lumii ca salvator al păcii, singurul în stare de a-l ţine în frâu pe Hitler. Deşi a călcat în picioare democraţia pentru a da o nouă ordine poporului italian, Mussolini le-a părut carismatic nu doar multor italieni, ci şi unor oameni de stat liberal-democraţi, precum Churchill şi Roosevelt, şi, mai înaintea lor, bolşevicului Lenin, cel care i-ar fi acuzat pe comuniştii italieni că au lăsat să le scape singurul socialist capabil să realizeze cu adevărat revoluţia.

Când vântul istoriei a început să sufle cu intensitatea unei furtuni, omul care militarizase politica a căzut ca un dictator banal, în urma unei lovituri de palat pe care o subevaluase politic.

Însă despre legenda vieţii Ducelui, cu plusuri şi minusuri, vă lăsăm să descoperiţi faptele inedite scrise în acest volum de Fortunato Minniti, publicat la Editura „Litera”.

„Ernesto Che Guevara”

Irlandez pe linie paternă şi basc pe linie maternă, argentinianul Ernesto Guevara a fost cetăţean de prim rang al Cubei. În urma unui scurtcircuit mediatic a devenit icoana mişcării contestatare studenţeşti, simbolul unei generaţii fascinate de frumuseţea şi de curajul său. Erou romantic şi martir creştin. Nu mai contează dacă era într-adevăr bun, un „sfânt laic”, cum fusese numit, sau dacă mâinile îi erau pline de sânge, consecinţa inevitabilă a atâtor bătălii în care nu sufereau şi nu mureau doar cei răi. Era onest, simpatic, cult, exaltat, imposibil de ţinut în frâu. Îndrăzneţ până la autodistrugere, nebun şi sinucigaş, generos fără să-i pese de sine, el însuşi primul îndrăgostit de legenda sa de erou, reprezenta inocenţa celui care crede într-o lume mai bună şi hotărârea celui care are convingerea că poate construi această lume cu propriile mâini şi cu armele.

Imaginea lui Guevara a funcţionat ambivalent: erou-simbol al luptei din gherila urbană, dar şi al adepţilor nonviolenţei, înarmaţi doar cu chitare. Tată fugar a cinci copii, soţ a două soţii, mare jucător de şah, ignorant înrăit al naturii umane, spunea: „Tot ce există va fi împărţit tuturor, nimeni nu va primi mai mult decât ceilalţi”. Şi nu şi-a încălcat niciodată promisiunile.

În 8 august 1961, Ernesto Guevara a devenit ministru al Industriei, funcţia cea mai importantă în acel moment în gestionarea delicată a economiei cubaneze, supusă presiunii din cauza embargoului, acuzând Statele Unite că doresc să destabilizeze revoluţia.

Deşi nu avea calităţile oratorice ale lui Castro, intervenţiile publice ale lui Che au fost foarte urmărite. Oriunde se ducea era întâmpinat de o mulţime entuziastă.

Îi plăcea să danseze tango şi avea drept hobby fotografia. Bea tot timpul mate (o plantă verde răspândită în Argentina), dintr-un fel de bol obţinut dintr-o tărtăcuţă, cu un pai numit bombilla. O infuzie la care nu a renunţat niciodată, nici măcar în zilele cele mai dificile.

Pe 9 octombrie 1967, se încheia viaţa lui Guevara, la 39 de ani. După misterul dens ce a învăluit ultimii ani ai vieţii sale, Che a devenit simbolul a ceea ce de acum părea a fi revoluţia latino-americană, ce trebuia realizată cu orice preţ, chiar cu riscul vieţii, după cum scrisese el părinţilor.

Un bestseller, semnat de Carlo Bata. În prefaţa volumului, Sandra Petrignani se întreabă: „Ce rămâne din figura lui Che? Un exemplu periculos, un material pentru producţii cinematografice, un cântec. Două fotografii foarte frumoase”.

„Stalin”

Iosif Vissarionovici Djugaşvili se născuse în Georgia, la periferia marelui imperiu rus, în 1878, fiind unul dintre oamenii care vor marca în modul cel mai crud, îngrijorător şi deopotrivă sugestiv întreaga istorie a secolului ce urma să înceapă. Data lui de naştere este prima dintr-o lungă serie de enigme ce îi vor marca viaţa publică şi privată. Se născuse cu anumite malformaţii, două degete de la piciorul drept lipite, braţul stâng mai scurt decât cel drept. Nici originile sale familiale nu sunt lipsite de suspiciuni şi de bârfe. După o părere împărtăşită de mulţi biografi, Vissarion, un bărbat alcoolic şi violent, nu ar fi fost adevăratul lui tată. Strada era şcoala lui, dar nu se impune cu siguranţă ca şef. Era mic de statură şi avea obiceiul de a-şi comanda pantofi cu tocul ascuns. Copilăria îi este caracterizată de sărăcie şi de lipsuri, un destin comun multor copii ai epocii şi împărtăşit de numeroşii viitori lideri bolşevici care vor deveni aliaţii sau duşmanii lui.

Originile nu sunt aşadar cheia destinului său. Învaţă cu suişuri şi coborâşuri şi, lăsat repetent de două ori, îşi încheie primul ciclu şcolar la 16 ani. În ciuda acestui lucru, în 1894 reuşeşte să treacă examenul de admitere şi să se înscrie la Seminarul Superior de Teologie Ortodoxă din Tbilisi. Mediul aproape monahal din jurul lui îi sporeşte înclinaţia spre solitudine. Taciturn din fire, se închide bucuros în el însuşi, ore la rând, ca să devoreze cărţile pe care autorităţile bisericeşti le permit elevilor să le citească şi scrie în georgiană poezii pe teme atât romantice, cât şi convenţionale. Soso, cum era numit, ţinea câteva conferinţe pe care le pregătea cu grijă. La vârsta de 19 ani începe timid prima lui acţiune politică şi manifestă simpatie faţă de unele cercuri de intelectuali ce se inspiră dintr-un marxism cu trăsături extrem de teoretice. Anii lungi petrecuţi în interiorul unui microcosmos uman în care toţi mint şi disimulează şi unde domneşte prefăcătoria îl vor obişnui să-şi ascundă gândurile reale în spatele cuvintelor. Când va ajunge la putere, aclamat şi atotputernic, nu se va încrede niciodată în nimeni, convins fiind că, în spatele uralelor şi al cuvintelor măgulitoare, domneşte minciuna. În timpul stăpânirii sale, care a durat aproape 30 de ani, va triumfa indiscutabil o dihotomie absolută între cuvinte şi gânduri, între ficţiune şi realitate. El va învăţa virtutea tăcerii, capacitatea de a asculta, aşteptându-i pe ceilalţi să exprime primii opinii şi sentimente.

Cu excepţia lui Adolf Hitler, unui singur alt lider din secolul XX i s-a dat sumbrul privilegiu de a fi înfăţişat ca un demon, capabil prin forţa lui luciferică să modeleze o întreagă perioadă istorică. Avea porecla de „Stalin, omul de oţel”, după cum mărturiseşte autoarea volumului, Elena Dundovich. Nimic nu trebuie să i se treacă lui Stalin cu vederea, nici milioanele de morţi din înspăimântătoarea maşină a Gulagului, nici transformarea în sclavi nu doar a sovieticilor, ci şi a popoarelor din estul Europei, care au schimbat opresiunea nazistă cu cea comunistă, nici epurările antifasciştilor nestalinişti care, totuşi, se luptau în Spania împotriva franchismului, nici colaborarea activă cu Hitler din 1939 până iunie 1941, în cadrul unui acord care prevedea împărţirea unei bune părţi a Europei şi lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva democraţiilor capitaliste, cu Marea Britanie în frunte. Nu poate fi trecută sub tăcere speciala înclinaţie paranoică de a bănui pe toată lumea şi sindromul de trădare care a dat Terorii staliniste o caracteristică particulară. Stalin a fost o întruchipare a răului în tentativa disperată de a salva presupusul „bine” al comunismului. Odată ce va cuceri puterea, Stalin va fi răzbunător, intolerant, ranchiunos şi lipsit de milă chiar şi faţă de cei mai apropiaţi prieteni şi de rude.

„Stalin părea că domină masele, poseda virtual calităţi supraomeneşti. El reprezenta rezolvarea conflictului dintre elitism şi egalitarism. Avea realmente o mare capacitate de concentrare, era adevărat că manierele lui erau simple, iar el era efectiv pregătit în privinţa lucrurilor despre care discuta cu interlocutorii lui străini”, scria P. Hollander.

„Teroare şi bucurie de stat, iată ce au trăit în mod absurd, cei guvernaţi de sus în lungii ani ai stalinismului. Teroarea şi euforia au fost două aspecte de nedespărţit ale unei aceleiaşi strategii de menţinere a puterii”.

„John Fitzgerald Kennedy”

Un preşedinte devenit mit al tuturor generaţiilor. El a reprezentat un mit, dar şi un exemplu pentru generaţia postbelică. „Un idealist ciudat, după cum mărturiseşte în prefaţa volumului Carlo Rossella, care a ajutat să ne schimbăm viaţa, istoria, lumea. Fiind obişnuiţi cu gerontocraţiile, cu limbajul de lemn al politicienilor de orice teapă şi partid, noi tinerii îl adoram pe ascest băiat cu părul mare, frumos, aristocrat, puternic, curajos, realist, plin de energie, în stare să-şi respecte angajamentele şi cuvântul dat”.

Avea 43 de ani când a intrat în funcţie, dar amintea de entuziasmul unui tânăr de 20. Fusese cel mai tânăr preşedinte american din istorie, primul născut în secolul XX. „Prin moartea lui am avut senzaţia, poveşte istoricul Arthur M. Schlessinger, că am pierdut ceva vital, adică viziunea unei Americi ca republică umană, raţională, democrată, care colaborează cu celelalte state şi instituţii internaţionale pentru a promova democraţia, drepturile omului, pacea”.

Când a fost asasinat la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, la doar 46 de ani, lumea a plâns de furie, de dragoste, de frustrare. Focurile de armă trase de Oswald au ucis visurile americanilor. Au fost mulţi cei care l-au regretat pe Kennedy.

„Kennedy a fost un mit în viaţă şi a devenit un mit şi mai puternic după moarte. Era eroul de care aveam nevoie, în stare să atingă circuitele subconştientului”, cum scria Norman Mailer.

După obţinerea diplomei cu o medie nu prea strălucită s-a înscris la Princeton, în loc de Harvard. Aparţinea unei familii înstărite şi puternice care atinsese notorietatea în cursul unei singure generaţii. În timpul anilor de facultate, mulţi dintre profesorii lui John îl considerau potrivit pentru o carieră jurnalistică. Interesul său crescut pentru evenimentele contemporane, capacitatea de a analiza şi judecata ieşită din comun îl făceau să pară candidatul ideal pentru o meserie în care îi putea folosi faptul că avea o părere despre practic orice… Cu mult înainte de a deveni preşedinte, Kennedy era convins că „politica externă de astăzi depăşeşte orice altceva prin impactul pe care îl are asupra vieţii noastre de zi cu zi. Cheltuieli, taxe, prosperitatea ţării, extinderea serviciilor sociale, toate depind de problema fundamentală a păcii sau a războiului”. În 1952, la sfârşitul unei campanii electorale nu foarte lungi, dar foarte intense, Johhn este ales senator. În 8 noiembrie 1960, Kennedy îl înfrânge pe Nixon şi este ales preşedinte al Statelor Unite.

După şase ani petrecuţi în Camera Reprezentanţilor, JFK obţinuse în sfârşit un loc în cea mai importantă adunare legislativă de unde spera să poată purta bătălii eficiente şi avantajoase pentru viitorul său, dar şi pentru cel al Statelor Unite. Dacă figura lui Kennedy de persoană publică, destinată evident unei carire politice strălucitoare la începutul anului 1947, pe când nu avea nici măcar 30 de ani, se contura tot mai precis, nu se putea spune acelaşi lucru despre viaţa sa privată. John şi Jacqueline Bouvier se cunoscuseră în 1951 la o petrecere dată de Charlie Bartlett, un jurnalist şi prieten comun. Jackie abia trecuse de 20 de ani, era graţioasă şi inteligentă, făcea parte dintr-o cunoscută familie catolică. Nunta a fost celebrată cu mare fast pe 12 septembrie 1953, fiind considerată nunta secolului.

Kennedy a guvernat într-un moment delicat al relaţiilor internaţionale: contextul Războiului Rece era într-o fază de transformare şi prin urmare până şi relaţiile dintre cele două supraputeri trebuiau calibrate în baza evoluţiei politice, militare şi economice în curs.

Despre mărturiile, despre viaţa încărcată şi plină de enigme a lui John Fitzgerald Kennedy, despre viaţa celui ce devenise mitul tuturor generaţiilor, vă invităm să lecturaţi această carte scrisă de Marilena Gala, publicată la Mondadori. Volumului i se adaugă imagini inedite din familia preşedintelui.