Casa Albă, ayatollahii și noua ordine globală ori cine câștigă de fapt războiul lui Trump

Cazul scufundării navei iraniene arată foarte clar că partea americană nu doar comunică agresiv, ci încearcă să manipuleze deliberat percepția publică asupra războiului, strategie aplicată și de Teheram.

În urmă cu câteva săptămâni, mass-media internațională a relatat că un submarin american a scufundat fregata iraniană IRIS Dena în apropierea Sri Lankăi, iar autoritățile srilankeze au salvat 32 de oameni și au recuperat cadavre din zonă. Problema nu este, așadar, că administrația Trump ar fi inventat de la zero episodul, ci felul în care l-a ambalat. Pete Hegseth a prezentat imediat scufundarea drept prima scufundare a unei nave inamice cu torpilă de după Al Doilea Război Mondial. Această afirmație este falsă. Presa internațională a arătat că au existat cel puțin alte cazuri după 1945, inclusiv ARA General Belgrano în timpul războiului anglo-argentinian din 1982, dar și INS Khukri în timpul războiului indo-pakistanez din 1971. Cu alte cuvinte, chiar în momentul în care Washingtonul încerca să construiască o imagine istorică, spectaculoasă, eroică, una dintre piesele centrale ale narațiunii era deja neadevărată. Asta nu mai este ceață de război. Este doar propagandă executată în grabă.

Acesta este, de fapt, mecanismul principal al administrației Trump în conflictul cu Iranul. Pleacă de la un fapt real, îl umflă, îl îmbracă într-o formulă teatrală și apoi îl vinde drept dovadă că războiul merge exact cum a fost planificat. Hegseth nu a anunțat doar o lovitură militară, ci a încercat să o transforme într-un moment mitologic, într-o bornă istorică menită să sugereze superioritate totală și destin manifest. Când un secretar al Apărării recurge la o hiperbolă ușor de verificat și imediat infirmată, nu mai vorbim despre o simplă eroare de exprimare, ci despre o tehnică de comunicare în care efectul psihologic contează mai mult decât adevărul factual.

Ideea care trebuie inoculată publicului american este simplă. America domină, Iranul este umilit, iar Trump conduce o campanie de succes aproape cinematografică. Numai că războiul real nu arată deloc atât de curat, iar tocmai discrepanța dintre fapte și narațiune arată că Washingtonul încearcă să producă iluzia victoriei înainte de a avea victoria.

Aceeași tehnică se vede și în felul în care Casa Albă vorbește despre negocieri. Trump spune de zile întregi că discuțiile merg bine, că se vorbește cu oameni rezonabili, că Iranul vrea foarte tare un acord și chiar că Washingtonul negociază cu președintele parlamentului iranian, Mohammad Bagher Qalibaf. Numai că mass-media subliniază faptul că liderii iranieni neagă public aceste contacte directe, iar Qalibaf însuși a respins versiunea americană. Mai mult, Iranul a calificat propunerea americană în 15 puncte drept excesivă, nerealistă și irațională.

Așadar, administrația Trump vinde ideea unui adversar aproape înfrânt, gata să ceară ieșirea din război, în timp ce partea iraniană spune că nu există nici măcar cadrul pe care Washingtonul îl proclamă. Aici, minciuna nu mai este doar de detaliu, ca în cazul torpilei. Aici, ea ține de însăși starea războiului. Americanii descriu un proces diplomatic avansat, în timp ce faptele din teren și declarațiile celeilalte părți arată mai degrabă o încercare de a proiecta control și progres acolo unde există, de fapt, impas și improvizație.

Un exemplu și mai clar de narațiune fabricată este episodul așa-zisului cadou făcut de Iran Statelor Unite. Pe 24 martie, Trump a vorbit misterios despre un „foarte mare cadou”, legat de petrol și gaze, fără să spună exact despre ce este vorba. Două zile mai târziu, același cadou devenise deja, în versiunea lui, permisiunea pentru trecerea a 10 petroliere prin Strâmtoarea Hormuz. Pe 30 martie, se ajunsese la 20 de petroliere, iar Trump o prezenta drept „semn de respect”. Numai că, pe 25 martie, Casa Albă spunea că nu există niciun calendar clar pentru circulația liberă a tancurilor petroliere prin strâmtoare.

Alte surse oficiale au relatat apoi că nu exista informație sigură că acele 20 de nave chiar se mișcau. Sursele citate arătau, în aceeași zi, că abia două nave container chinezești au reușit să iasă din Golf la a doua încercare, în timp ce strâmtoarea rămânea, în termeni practici, blocată de la începutul războiului. Aici nu mai este vorba doar despre optimism. Este o inflație deliberată a unui semn minor, incert sau chiar neverificat, transformat peste noapte într-o mare concesie iraniană și, implicit, într-o mare victorie a lui Trump.

Exact aceeași ruptură dintre discurs și realitate apare și în evaluarea succesului militar. Trump a spus public că Iranul are foarte puține rachete rămase. Numai că o serie de analize, bazate pe surse familiarizate cu intelligence-ul american, arată că Statele Unite pot confirma cu certitudine distrugerea a doar aproximativ o treime din arsenalul iranian de rachete. Încă o treime este posibil să fi fost avariată, distrusă sau îngropată în tuneluri și buncăre, dar statutul ei real rămâne incert. Mai grav pentru povestea publică a Casei Albe este că Iranul a continuat să lovească ținte regionale, inclusiv Emiratele Arabe Unite, și a demonstrat că mai are capacitatea de a produce șocuri strategice.

Experți din comunitatea serviciilor secrete americane, citate de mass-media de peste Ocean, spun direct că administrația Trump ar fi supraestimat sau supra-vândut efectul operațiunilor sale. Asta înseamnă că publicului i se oferă o imagine de anihilare aproape apocaliptice a capacităților iraniene, în timp ce evaluările interne sunt mult mai prudente, iar faptele de pe teren contrazic triumfalismul. Nu mai vorbim, așadar, despre o minciună punctuală, ci despre o metodă, și anume un mesaj maximalist la televizor și pe rețelele sociale, evaluare mult mai ambiguă în interiorul aparatului de stat.

Cu cât războiul se prelungește, cu atât această nevoie de a fabrica succesul devine mai vizibilă. Mass-media relatează că Trump se confruntă, după o lună de război, doar cu opțiuni proaste. Fie acceptă un acord imperfect și iese, fie escaladează și riscă un conflict prelungit care să-i consume președinția. Orice pierdere ale armatei americane în acest război va fi decontată la urne în anul electoral american 2026, când administrația Trump va încerca să mențină controlul celor două camere ale Legislativului american pentru restul mandatului său prezidențial.

Sursele citate arată că strâmtoarea rămâne blocată, că Iranul continuă atacurile cu rachete și drone, că nu există o strategie clară de ieșire și că oamenii din jurul lui Trump insistă tot mai mult asupra ideii că războiul se va termina curând, tocmai pentru a liniști piețele și electoratul.

Mass-media de peste Ocean prezintă chiar posibilitatea ca Washingtonul să mai execute un ultim val masiv de lovituri și apoi Trump să declare victoria și să plece. O asemenea declarație ar suna gol dacă Hormuz nu este redeschis complet. Cu alte cuvinte, putem descrie deja exact mecanismul pe care propaganda oficială încearcă să-l ascundă. Succesul trebuie proclamat înainte să fie verificabil, pentru că politic Trump are nevoie de un final spectaculos, nu de un bilanț onest.

Dacă ne uităm la costurile reale ale războiului, distanța dintre propagandă și realitate devine și mai mare. Iranul continua să lovească infrastructură din zona Golfului și Israel, Houthi au intrat în conflict, NATO a interceptat rachete deasupra Turciei, trei peacekeeperi ONU au fost uciși în Liban, peste 1.900 de oameni au murit în Iran, peste 1.200 în Liban, iar 13 militari americani au decedat deja. În același timp, Brentul urcase cu aproape 60% de la începutul războiului. Acesta nu este tabloul unei campanii câștigate pe câmpul de luptă. Este tabloul unui conflict regionalizat, scump, periculos și fără o strategie de ieșire clară. Totuși, administrația continuă să vorbească despre progres, despre capitularea iminentă a Teheranului și despre concesii diplomatice. Asta înseamnă că nu comunică realitatea strategică de pe multiplele fronturi, ci încearcă să administreze emoțional percepția internă a războiului.

Este din ce în ce mai clar că administrația Trump transmite mesaje contradictorii inclusiv despre dosarul nuclear iranian. Unii oficiali spuneau că Iranul era la doar câteva săptămâni de arma nucleară, în timp ce alții, inclusiv Trump, sugerau că o campanie anterioară îi distrusese deja programul de armament. Când aceeași administrație schimbă atât de repede versiunea asupra amenințării pe care pretinde că o gestionează, este greu să mai susții că scopul principal este informarea corectă a publicului. Mai credibil este menținerea unui cadru narativ flexibil, în care orice evoluție poate fi prezentată ulterior drept succes. Dacă Iranul rezistă, Washingtonul spune că l-a slăbit. Dacă apar discuții indirecte, spune că adversarul imploră pacea. Dacă nu există rezultat clar, Trump poate pretinde că obiectivele au fost atinse și că el a ales, din poziție de forță, să nu meargă mai departe.

Și poate cel mai important fapt este că acest tipar nu este nou. În 2020, după lovitura iraniană asupra bazei Al Asad din Irak, Trump a transmis inițial All is well, iar administrația a vorbit despre lipsa victimelor. Ulterior, Pentagonul a ridicat bilanțul la 34 de militari americani diagnosticați cu traumatisme craniene, iar surse oficiale au arătat mai târziu că numărul ajunsese la 109. Între timp, Trump minimalizase aceste răni vorbind despre dureri de cap. Mecanismul este același ca acum, și anume mai întâi controlul imaginii, abia apoi recunoașterea costurilor reale. De aceea, episodul cu nava iraniană nu trebuie privit izolat. El se înscrie într-o practică politică mai veche a lui Trump, și anume cosmetizarea militară a realității, transformarea unor episoade parțiale în simboluri de victorie și împingerea în plan secund a faptelor care complică povestea.

În acest sens, da, există suficiente motive să menționăm că partea americană adaptează adevărul. Nu neapărat inventând fiecare fapt de la zero, ci printr-o combinație de afirmații false, omisiuni convenabile, cifre neverificate și proclamarea succesului înainte ca succesul să existe cu adevărat. Administrația Trump nu încearcă doar să câștige războiul pe câmpul de luptă. Încearcă, poate chiar mai urgent, să câștige războiul pentru imagine în această criză mondială.