Cauza şi efectul

La început a fost cauza. De obicei, odată cauza înţeleasă, acţiunea ce îi urmează devine inteligibilă. Iar când e vorba de politică, cauzele sunt, într-un fel sau altul, legate de putere. De aceea interpretarea datelor politice nu poate face abstracţie de jocul puterii, chiar atunci când aceasta e discretă şi nu se face simţită. Când însă o criză economică fără precedent zdruncină societatea din temelii, puterea nu poate rămâne discretă. Ea îşi joacă supravieţuirea. Pentru a-şi apăra poziţiile atât de greu cucerite, politicienii, de la preşedintele ţării la cel mai neînsemnat şef politic, se pliază instinctiv pe strategia confuziilor încercând cu disperare să mute atenţia opiniei publice dinspre cauze spre efecte. Nu contează de unde şi cum a început criza, ci depistarea vinovatului! Măcar şi pentru că violenţa populară se cere încadrată, conspiratorii trebuie deconspiraţi!

Într-o Românie în care confuziile, fie ele sociale, politice sau economice, au devenit deja cotidiene, neîncrederea populară se transformă într-o violenţă mocnită. Riscul politic şi social devenind major, „jucătorii” încearcă să-l depăşească şi să-l folosească în favoarea lor. Însă dintr-un calcul lipsit de viziune, strategiei confuziei îi adaugă strategia haosului, creând condiţiile pentru ca întregul sistem să se prăbuşească. În faţa senzaţiei de gol generate de criză, politicieni şi oameni de afaceri deopotrivă, pentru că se cred ancoraţi şi protejaţi de „sistem”, devin prudenţi şi se retrag, lăsând câmp liber tuturor dezvoltărilor.

Chiar dacă, rând pe rând, cei ce se joacă cu haosul sunt cuprinşi de el, nici cei prudenţi nu mai pot fi siguri că scapă. De aceea, cazul Vîntu pare mai degrabă un episod dintr-un scenariu care vizează deconstruirea sistemului „corupt” decât finalul unui maraton juridic început odată cu scandalul FNI.

Una după alta piesele – „partidele sistem”, oricare ar fi acestea PSD, PDL, PNL, UDMR – sunt prinse într-un angrenaj infernal şi se destructurează. Nu dispar cu totul, dar nu mai au suficientă pondere pentru a putea crea coaliţii viabile. În vidul relativ rămas, partidele antisistem, legitimate de criză, îşi creează culoare electorale folosind energia negativă acumulată de perdanţii tranziţiei şi ai reformei. Şi dacă, aşa cum s-a văzut în ultima vreme în Belgia sau Olanda, alegerile nu vor da niciun câştigător clar, atunci ar putea veni din nou momentul ca arbitrul să-şi reia rolul şi lumea să revină la echilibru. Însă alt echilibru decât cel dinaintea „potopului”.

Iar, mai apoi, vin efectele. Pentru că jocul de-a legitimitatea „populară” are efecte perverse care nu pot fi anticipate nici de cel mai elaborat model matematic. Ca să nu mai vorbim despre o criză economică imprevizibilă care pare să se transforme din recesiune în depresiune şi care accentuează sentimentul că lumea nu mai poate fi aceeaşi. Tocmai prin faptul că nu sunt prevăzute efectele perverse dau naştere unei decepţii proporţionale cu orizontul de aşteptare al celor ce aşteptau altceva. Ca urmare, cu cât încrederea în capacitatea sistemelor politice de a produce binele general era mai mare, cu atât prăbuşirea va fi mai amplă. De multe ori, reacţia de apărare vine prea târziu, căci, odată răul făcut, haosul îşi urmează cursul.