Ce am spus (111)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(111.) Matrioşka

sau

visul scriitorului român de a pătrunde în lumea cea mare

„Tematica romanului românesc între universal şi particular, particular fiind echivalent cu zonal, regional, local” a fost doct dezbătută la recentul „Colocviu Naţional de Proză” de la Alba Iulia. Gândind mai pragmatic, asemenea oricărui provincial naiv şi crezând că orice temă poate interesa oriunde, atunci când este bine realizată, eu m-am referit la posibilităţile de penetrare (şi) ale romanului românesc în spaţii depăşind zona, regiunea, localul.

1. Fiecare autor, chiar şi cel trăind în provincie, indiferent de tema abordată, este convins că producţia sa literară este valoroasă şi crede că reprezintă o mare pierdere pentru omenire dacă nu este cunoscută suficient. Să fie suficient cunoscută pentru consumatorii de literatură din lumea noastră. Sau măcar pentru cei din Europa noastră. Ori măcar pentru cei din ţara noastră. Şanse mai mari sunt să fii recunoscut pentru cei din localitatea ta. Unde cu cât este localitatea mai mică, cu atât este socotit un scriitor mai mare. (Mai ales dacă e singurul autor din peisaj.) Şi unde scriitorul cunoscut în ţara sa, în Europa sa şi chiar şi în lumea sa este mai puţin important.

Da, dar fiecare autor, fiind convins că producţia sa literară este cel puţin valoroasă, tânjeşte să fie cunoscut nu numai în localitatea sa, ci şi în lumea sa. Însă pentru aceasta este nevoie să fie cunoscut mai întâi în ţara sa. Unde nu prea ne mai citim între noi. Şi unde librăriile sunt tot mai rare. Iar difuzarea cărţilor confraţilor, la fel ca şi difuzarea revistelor de cultură, rămâne o problemă. Ca şi fondurile de achiziţie ale bibliotecilor.

2. Creator sau manager? Un scriitor este doar un om trăind o viaţă limitată în timp. Aşa că are vreme fie să scrie, fie să se ocupe de managementul operei sale. Dacă doar scrie şi nu se ocupă de managementul operei sale, aceasta riscă să-i rămână – chiar şi tipărită – în sertar. Dacă se ocupă de managementul operei sale, s-ar putea să nu mai aibă timp să şi scrie. (Fără a mai spune că, preocupaţi de munca de scriitor – şi trebuind să se îngrijească şi de o slujbă, întrucât, aşa cum am spus, şi scriitorul este doar om şi trăieşte într-un timp limitat -, mulţi scriitori n-au pic de talent managerial.)
3. Agentul literar. Ce-i de făcut cu visul scriitorului de a pătrunde în lumea cea mare? În Europa şi în lumea cea mare s-a inventat meseria de agent literar. Care poate câştiga la fel de mult de pe urma scrierilor unui autor ca şi un impresar (agent) sportiv de pe urma picioarelor unui fotbalist. Din păcate, pe lângă atâtea specializări din învăţământul nostru superior, nu există şi specializarea agent cultural (literar, muzical, de arte vizuale etc.). Iar agenţii literari – câţi există – nu vor să reprezinte şi autori din ţara lor, România.
4. Mecena. Acum, după ce am stabilit că şi scriitorul e tot om şi, drept urmare, a avut, are şi va avea mereu nevoie de hrană, îmbrăcăminte şi căldură, îi mai este necesar şi un Mecena. Care, fie că-l pune să urce la el pe scara de serviciu, alături de ceilalţi domestici, fie că îi face chiar şi un loc la masa lui, trebuie să fie suficient de convins că s-ar putea să intre în istorie alături de artistul sprijinit de el material, ori să fie influenţat de moda vremii care să-i spună că dă bine să se înconjoare cu un grup de artişti, ori chiar să-i placă, să-l amuze, această tovărăşie. Şi mai există şi patrioţi care cred că prin artă creşte prestigiul naţional. (Din păcate, această din urmă categorie de mecenaţi – atâţi câţi sunt – acoperă o plajă restrânsă la noi, unde patriotismul este mai ales o noţiune de folosit doar în campaniile electorale. Dar nici măcar patriotismul local nu prea se regăseşte în domeniu: de pildă, librăriile – atâtea câte mai sunt – nu sunt dispuse să aloce un raft pentru autorii din imediata apropiere…[1]) Ajutorul venit de la stat este minor şi ţintit. De prea multe ori ţintit pe bază de cumetrie. Plus că funcţionarul decizional are prea puţine competenţe de a stabili el valoarea şi ierarhiile în domeniu. Dar totuşi el este cel ce decide.
5. Consumatorii de literatură. În primul rând, problemele pornesc de la şcoală, de la şcoala noastră care pregăteşte copiii pentru orice, însă nu şi pentru viaţa reală. La gimnaziu, de pildă, limba română se predă ca pentru a-i face pe elevi să cunoască subtilităţile unor academicieni şi nu pentru „a se limita” la formarea cunoştinţelor şi deprinderilor de a vorbi şi scrie corect; literatura se predă după nişte autori selectaţi pe bază de rutină şi după nişte ierarhii cel puţin îndoielnice. După şcoală, mass-media „educă” publicul după necesităţile unui rating venind dintr-un discurs tot mai jos şi formează o masă de cititori tot mai puţin interesată de literatura bună.

Pe aceste baze încercăm să şi exportăm literatură şi artă, în general.

6. Traducătorul. O literatură a unei limbi de circulaţie mică necesită traducători profesionişti. Traducătorii au nevoie de un contract. Şi ei sunt tot oameni şi, drept urmare, şi ei au avut, au şi vor avea mereu nevoie de hrană, îmbrăcăminte şi căldură.) Contractul nu vine fără ca o editură să aibă acces la textul tradus. Aici cercul se închide. (…) Povestea cu trimisul manuscriselor este egală cu cumpăratul unui bilet la o loterie, unde şansele de câştig sunt de unu la un milion. Dar, e drept, unii câştigă şi la o asemenea loterie. Mai ales dacă este vorba de un potenţial succes comercial şi mai puţin de valoare literară. Aşa că este nevoie de mâna protectoare a unei personalităţi care să-l gireze pe bietul aspirant la glorie.

Dacă personalitatea consideră că şi-a făcut datoria doar recomandându-l pe necunoscutul autor, cartea va apărea şi va zăcea pe raftul cel mai de sus al unei librării. Marchetingul abia de la apariţia volumului ar trebui să fie mai zgomotos.

7. Grupul are şanse mult mai mari să penetreze decât un individ izolat. Doar că trebuie să nimereşti grupul învingător din nenumăratele asocieri de autori. Pentru asta ai nevoie de o întâmplare fastă, de fler şi, în primul rând, de hazard.
8. Concluzii: Indiferent de tema abordată, fiecare autor este convins că producţia sa literară este valoroasă şi crede că dacă nu este cunoscută suficient reprezintă o mare pierdere pentru omenire. Aşa că visează să pătrundă în lumea cea mare. Şi dacă este şi dacă nu este recunoscut în ţara sa. Acolo unde cărţile nu prea mai circulă. Unde librăriile au dispărut din numeroase oraşe, ca să nu mai vorbim de lipsa lor de la sate. Unde nu mai există decât o compensaţie palidă în biblioteci: fondurile pentru achiziţii sunt absolut insuficiente. Rămâne internetul. Pe care mulţi specialişti îl consideră duşmanul cărţii pe suport de hârtie. Scriitorul, mai ales prozatorul, n-are timp de management. Agentul literar lipseşte pentru a-i facilita intrarea în Europa şi în lume. Traducătorul nu are siguranţa unui contract editorial. Editura n-are siguranţa valorii până ce nu primeşte traducerea. Cartea tradusă moare într-un depozit, dacă nu este susţinută. Statul, chiar şi statul binevoitor, nu este un agent literar calificat. Nici în ţara sa, scriitorul român care visează să fie primit în lumea cea mare, nu are parte de mari speranţe din partea unei şcoli bramburiste şi a unei prese comerciale ahtiată după profit material. Succesul ca urmare a ataşării la un anumit grup reprezintă o loterie la fel de mare ca şi cea a trimiterii manuscriselor pe mare într-o sticlă. Zicala cum că „Valoarea, ca şi adevărul, iese întotdeauna la suprafaţă” este ea însăşi o proză foarte frumoasă, doar că nimeni nu poate spune câte opere minunate au dispărut odată şi pentru totdeauna, neavând şanse de a fi descoperite nici măcar după moartea autorului lor.

Toate aceste încercări îl fac pe scriitor să se ocupe mai puţin strict de literatura sa.

Aşa că scriitorul român, asemenea oricărui alt scriitor dintr-o limbă cu circulaţie limitată, asemenea chiar şi a scriitorului provincial, folosind şi el o limbă minunată, însă de circulaţie restrânsă, trebuie să viseze să fie acceptat şi recunoscut în satul său. Apoi s-ar putea, deşi nu e deloc sigur, să fie acceptat şi recunoscut şi în ţara sa. Iar roata norocului s-ar putea să-i surâdă şi să-l impună chiar şi în Europa sa nu ca un bestseller, ci chiar ca o valoare depăşind timpul. Şi, de aici, să treacă şi oceanele.

(Uneori, însă, abia după aceea, s-ar putea, deşi nu e deloc sigur, să fie acceptat şi recunoscut şi în ţara sa.)

Mai rămâne speranţa în cealaltă loterie, în posteritate.

(Dezbaterile Colocviului naţional de proză, în România literară, 17 aprilie 2017.)

 

[1] Chit că volumul unui localnic poate stârni mai mult interes decât al cuiva necunoscut personal şi astfel şi librarul să beneficieze de câştigul aferent.