În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(36.) Ancheta revistei RAMURI despre Starea criticii literare româneşti
- Mi-e tot mai greu să dau nume: după treizeci de ani de la debutul meu în volum, unii nu mai sunt printre noi, alţii nu mai sunt în ţară, alţii nu mai sunt interesaţi de actul critic. Am avut întotdeauna o relaţie civilizată cu autorii actului critic, chiar dacă pe spusele unora nu dau doi bani. Cred că fiecare om are dreptul la opinie, iar criticii nu sunt nici ei mai mult decât nişte oameni. Pe urmă, s-a mai întâmplat un lucru: fac parte dintr-o generaţie care nu prea mai interesează pe nimeni. Cei de dinaintea noastră s-au clasicizat, cei de după noi ne consideră duşmani. (Mă refer, evident, la „optzecişti”. De când a apărut oficiosul lor, am fost discutat acolo o singură dată şi desfiinţat într-o jumătate de propoziţie. Nici la revista revistelor nu sunt pomenit de ei, chiar dacă, între timp, mi-au apărut mai multe cărţi).
Ceea ce este mult mai important îl reprezintă faptul că actul critic în sine a devenit cu totul altul decât cel de dinainte de ’89. Nimeni nu prea mai citeşte ceea ce scriu criticii, revistele literare – foarte multe – nu mai au puterea de a afirma un nume. Populaţia se uită la televizor, însă acolo lipsesc dezbaterile literare. La fel cum lipseşte un director de opinie autorizat, care să impună pe micul ecran un statut al cărţii. Suplimentele literare ale marilor ziare deservesc un cerc restrâns de autori, aleşi pe nişte criterii care nu-mi sunt deloc clare. Mi-au rămas dragi câţiva critici, de la Pocovnicu din estul ţării, până la Mocuţa din vestul României, dar vocea lor nu se mai face simţită. Decât – în cazul cărţilor mele – în sufletul meu. Dar, cum sunt şi eu om (nu numai criticii), îmi pică bine asemenea voci şi m-aş simţi şi mai singur fără ele. Şi fără alte câteva.
- Pentru că miza a scăzut atât de mult, nu te mai poţi nici măcar enerva cu adevărat pe nişte rezerve pe care le consideri nemeritate. Rezervele se exprimă azi mult mai dur: prin ignorare.
Problema majoră pentru un autor mi se pare acum alta: aceea de a te face citit de critic. Eu scriu, de obicei, cărţi masive, „cărămizi”. Problema mea nu este că aş fi bântuit de rezerve ale criticilor, problema mea este că un ciclu romanesc de mai multe mii de pagini este aproape imposibil de plasat unui critic. Clasicii în viaţă nu se apucă să citească atât, iar eu nici măcar nu dispun de suficiente volume – pe care trebuie să le cumpăr şi eu şi care nu sunt deloc ieftine – pentru a-i bombarda pe toţi prezumtivii critici cu ele. Toată lumea care a citit măcar primul volum din CEI O SUTĂ m-a umplut de laude. Dar foarte puţini critici au parcurs măcar un capitol din ciclul respectiv. Nu pot să-i oblig s-o facă, dar, dacă n-o fac, nu-i pot crede că scriu o istorie a literaturii române completă.
- Cred că până ce aceştia nu se vor face auziţi pe micile ecrane şi pe internet, vocea lor va fi tot mai anemică. Iar în privinţa politicii de programe a posturilor noastre de televiziune, prefer să nu mă pronunţ. Oricum, până ce „criticii literari de autoritate” nu vor ajunge măcar ei la un consens relativ asupra cărţilor care trebuie discutate (fie şi în contradictoriu), un curent de opinie nu se poate naşte. Însă, din nou, pentru aceasta ar fi nevoie ca aceşti „critici literari de autoritate” să ne citească, măcar pentru a putea face o selecţie reprezentativă în cunoştinţă de cauză şi pornind de la operă şi nu de la persoană sau de la un scandal născut întâmplător.
- Am supărat multă lume atunci când am tot repetat – şi înainte de 1989 – că literatura noastră se judecă la cârciumă[1]. Dacă erai simpatic, povesteai un banc bun şi te dovedeai agreabil la o bere, aveai şanse. Acum, până şi acest obicei al locului a mai pălit. Nu de alta, însă şi cârciumile s-au scumpit. Povestea cu autorii foarte valoroşi care trăiesc în schitul lor din provincie este un loc comun şi nu are trecere decât pentru discuţii publice şi anchete. La ora actuală, fiecare revistă literară este rezultatul afinităţilor elective ale unui grup. Sunt locuri unde eu, de pildă, n-am nici o şansă să public. Ceea ce, tot în cazul meu, nu este chiar atât de tragic, întrucât îmi rămân destule alte locuri unde sunt bine primit. Nu mă îndoiesc de faptul că şi ceilalţi confraţi trec prin aceeaşi experienţă. La fel cum ştiu că aceasta e o situaţie specifică nu numai timpului şi spaţiului nostru. Doar că, într-o societate cu atâtea false modele, nu reprezintă un ideal să amesteci şi valorile – atâtea câte sunt – dintr-un domeniu care riscă să devină tot mai fărâmiţat şi tot mai subiectiv, chiar şi în marginalitatea unde a fost împins.
- Nu, reaşezarea ierarhiilor în literatura română nu s-a produs. Apar tot felul de dicţionare şi istorii, dar ele se opresc, de obicei, la anii nouăzeci. În afară de asta, ele sunt scumpe şi nu ajung, de multe ori, nici la autorii comentaţi. Ierarhiile literare se formează în timp, însă sunt menţinute prin manualele şcolare. Aici chiar că nu s-a făcut mare lucru. Majoritatea cetăţenilor rămân cu numele pe care au fost siliţi să le audă în şcoală. Iar atunci când şcoala se ocupă de aceleaşi nume, când mass-media se ocupă de aceleaşi nume (şi numai la aniversări), când criticii înşişi nu citesc ori citesc fiecare altceva, când gustul public s-a deplasat mai mult către literatura de nonficţiune, cine ce să impună?
În oraşul meu, capitală de judeţ, patronii librăriilor mi-au spus că nu mai comandă cărţi de critică, pentru că tot nu se vând. Ce impact are atunci cartea de critică ori cronica unei reviste literare ascunsă după trei publicaţii cu femei goale?
Şansa scriitorului român de azi este să scrie şi să creadă în judecata postumă. E un succes destul de mare – un dar al lui Dumnezeu – dacă reuşeşti să-ţi termini opera. Să nu cerem mai mult.
N.B.
Ce ierarhii să aştepţi într-o societate în care scriitorul se află preţuit în urma chelnerului? Într-o societate în care scriitorul n-are bani şi trebuie să uite de scris pentru a-şi putea întreţine familia? Nu vi se pare caraghios să stabilim nişte ierarhii care nu mai contează pentru nimeni? Cel mult pentru orgoliile noastre obosite.
La ghişeul supraaglomerat, unde se depun formularele pentru impozitul pe venitul global, un funcţionar sever întreabă scriitorii dacă au autorizaţie să scrie cărţi. Dar articole? Şi cine le-a dat acea autorizaţie? La Arad, unul dintre aceşti oficiali gravi a adăugat: „Până la proba contrarie, beneficiaţi de prezumţia de nevinovăţie”. Slavă Domnului!
Chiar nu vi se pare că suntem schizofreni, discutând „despre starea criticii literare româneşti”? Mă consolez că şi aşa nu va citi multă lume răspunsul meu şi că voi trece neobservat.
De ce am răspuns, totuşi, la anchetă? Pentru a mă defula. Că (şi) de aia sunt scriitor…
(Ancheta „Starea criticii literare româneşti” în revista Ramuri, nr. 4, aprilie 2002.)
[1] Englezii ar spune „La club”, vienezii „La cafenea” etc.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.