Ce n-a aflat Șerban Nicolae

„Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip, înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti, ca să scape de torturile «reeducării»; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare «cu conţinut denigrator»; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca «duşmani ai poporului»; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva «dosarul de cadre al copiilor»; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat…

Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost.

Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.“

Romulus Rusan (2006)

Cum i-a jignit Șerban Nicolae pe luptători

Senatorul PSD Şerban Nicolae a afirmat recent că partizanii anticomunişti din munţi au slăbit capacitatea de apărare a României, iar acţiunea lor a fost îndreptată împotriva intereselor ţării. El a mai spus că încercarea de schimbare a stăpânului sovietic cu stăpânul american nu era cu nimic mai bună şi a susţinut că Stalin şi Churchill au fost în egală măsură doi criminali.

„Rezistenţa anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război – de partea Aliaţilor după 23 august –, este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneţi că era un lucru bun că CIA organiza operaţiuni de slăbire a capacităţii de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist, este mai degrabă ticăloşie ce făceau. Era punerea în slujba unei puteri străine, valabilă oricând (…)“, a mai afirmat Şerban Nicolae.

Realitatea însă, pe care ar fi trebuit să o cunoască senatorul PSD, fost consilier al lui Ion Iliescu, este cu totul alta.

18 iulie 1959 – frații Arnăuțoiu și alți 14 membri ai grupului „Haiducii Muscelului“, executați la Jilava

În noaptea de 18 iulie 1959, conducătorii grupului „Haiducii Muscelului“, care acționase timp de 10 ani în Munții Făgăraș, frații Petre și Toma Arnăuțoiu, sunt executați în Penitenciarul Jilava, împreună cu ceilalți membri ai grupului condamnați la moarte prin sentințele 107 și 108 din 19 mai 1959 și 119 și 4 iunie 1959 ale Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti

Toma I. Arnăuţoiu, n. 14 feb. 1921, Nucşoara (Argeş), ofiţer, conducător al grupului de rezistenţă din zona Muscelului; ar. 20 mai 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare săvârşite ca organizator al unui grup armat de rezistenţă anticomunistă“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Petre I. Arnăuţoiu, n. 16 ian. 1926, Nucşoara (Argeş), ţăran, partizan în grupul condus de Toma Arnăuţoiu; ar. 20 mai 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare săvârşite în cadrul unui grup armat de rezistenţă anticomunistă“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Nicolae N. Andreescu, n. 10 feb. 1918, Corbi (Argeş), preot, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 2 mar. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Nicolae D. Băşoiu, n. 16 mai 1900, Stăneşti (Argeş), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Ion Gh. Constantinescu, n. 19 oct. 1906, Valea Iazului (Argeş), preot ortodox, partizan în grupul Arnăuțoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „favorizarea bandei teroriste Arsenescu – Arnăuţoiu“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Ion N. Drăgoi, n. 20 oct. 1900, Vâlsăneşti (Argeş), preot ortodox, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 25 apr. 1950, rear. 11 dec. 1950, rear. 2  ian. 1959, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Titus I. (zis Prisăcaru) Jubleanu, n. 14 oct. 1902, Nucşoara (Argeş), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 10 iul. 1952, cond. moarte pt. „uneltire contra ordinii sociale“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Benone N. Milea, n. 28 ian. 1927, Nucşoara (Argeş), muncitor, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 1 feb. 1951, cond. moarte în 1959; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Ion V. Mica, n. 12 feb. 1923, Pietroşani (Argeş), învăţător, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Ioan Alexandru I. Moldoveanu, n. 13 mai 1904, Nucşoara (Argeş), învăţător, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Nicolae Gh. Niţu, n. 28 iul. 1900, Pietroşani (Argeş), învăţător, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 25 aug. 1949, cond. adm. 24 luni, cond. moarte în 1959; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Constantin I. (zis Moangă) Popescu, n. 5 mai 1916, Şipotu (Mehedinţi), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 15 nov. 1949, cond. 25 ani m.s., cond. moarte 1959 pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Gheorghe Gh. Popescu, n. 12 apr. 1902, Corbi (Argeş), învăţător; ar. 1950, rear. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare“ (lotul Arnăuţoiu); † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Ioan Gh. Săndoiu, n. 10 apr. 1910, Nucşoara (Argeş), muncitor forestier, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 28 ian. 1951, cond. 8 ani î.c., rear. 28 ian. 1959, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Nicolae I. Ticu (zis Sorescu), n. 23 iul. 1900, Corbi (Argeș), cioban, partizan în grupul Arnăuțoiu; ar. 20 mai 1954, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Gheorghe I. Tomeci, n. 9 mar. 1899, Brăduleţ (Argeş), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare“; † 18 iul. 1959, Jilava, executat

Grupul condus de Toma Arnăuţoiu (în care au intrat Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Titu Jubleanu, Maria Jubleanu, Constantin Jubleanu, iar ulterior şi Ion Marinescu) a rezistat din 1949 până în 1958, ducând lupte cu Securitatea, înregistrând pierderi proprii, dar provocând mult mai multe în rândurile forţelor represive. În cele din urmă, partizanii au intrat într-o totală şi cvasiperfectă clandestinitate, fapt datorat în bună măsură unei destul de largi şi loiale reţele de susţinători (un rol aparte l-au avut Marinica Chircă şi Elisabeta Rizea). Însă în luna mai 1958 ultimii membri ai grupului au fost capturaţi prin trădare (unul s-a sinucis la capătul unei lupte), la fel ca mulţi dintre susţinătorii lor.

Represiunea a fost cumplită şi extinsă, mai multe loturi au fost judecate de Tribunalul Militar Bucureşti în 1959, acordându-se 16 condamnări la moarte, inclusiv Toma Arnăuţoiu, dar şi numeroşi ani de temniţă.

Grupul de rezistenţă Toma Arnăuţoiu a fost considerat printre cele mai importante din România, lungi perioade fiind pus de Securitate chiar în capul listelor privind „bandele din munţ“.

Sofia Motrescu, mama acuzată de favorizarea terorii

N. 13 iulie 1901, Vicovu de Jos, Suceava, ţărancă, mamă a patru băieţi – Vasile, Constantin, Gheorghe şi Ioan –, a fost arestată la 24 mai 1958, fiind acuzată de „favorizarea crimei de acte de teroare“ (de fapt, ajutor acordat fiului său Vasile Motrescu). Prin decizia 49/1958 a Tribunalului Militar Bucureşti, a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică. A fost eliberată în decembrie 1963, în urma unui decret de graţiere.

Fiul său Vasile Motrescu a fost conducător al unuia dintre grupurile de rezistenţă din Bucovina. Condamnat la moarte în contumacie în 1956, a fost prins de Securitate doi ani mai târziu şi executat la 30 iulie 1958 în Penitenciarul Botoşani.

Maria, soţia lui Vasile Motrescu, a fost condamnată în 1956 la şase ani de muncă silnică pentru ajutorul acordat soţului său. A fost eliberată în 1962.

Cei trei fraţi ai lui Vasile Motrescu au fost şi ei condamnaţi, acuzaţi că şi-au ajutat fratele:

Constantin a fost condamnat în 1958 la „muncă silnică pe viaţă“ pentru că „a găzduit şi ajutat cu alimente pe fugarul Motrescu V.“ A fost eliberat  în 1964, în urma unui decret de graţiere.

Gheorghe a fost condamnat în 1952 la 6 luni închisoare, a fost rearestat în 1954 şi condamnat la 3 ani t.g. în 1954 pentru că, „având cunoştinţă de acţiunile teroriste ale fratelui său, a omis să-l denunţe“. Eliberat în octombrie 1957, în 1958 este rearestat şi condamnat la „muncă silnică pe viaţă“ pentru că „a ajutat cu alimente şi cu bani pe teroristul Motrescu V.“ A fost graţiat în aprilie 1964.

Ioan a fost condamnat în 1958 la „muncă silnică pe viaţă“, fiind eliberat, prin graţiere, în august 1964.

Pintilie Motrescu, soţul Sofiei şi tatăl celor trei fraţi Motrescu, a fost arestat în 1950, anchetat de Securitate, judecat şi achitat.

Tot pentru acordarea de ajutor şi nedenunţarea lui Vasile Motrescu au mai fost condamnaţi şi:

Gheorghe V. Motrescu, condamnat în 1958 la 15 ani de muncă silnică;

Ilie V. Morescu, condamnat în 1958 la 15 ani de muncă silnică.

Aristina Pop-Săileanu: „Execuția ar fi fost o moarte prea ușoară“

„Când (comuniștii) au dat foc casei, tata era în pădurea de fag aproape de casa noastră, dincolo de care începeau pădurile de brad. De acolo de unde se afla, el a putut să vadă foarte bine tot ce se întâmpla acasă. Securiștii au dat foc casei, apoi s-au încălzit la focul acela mare… Au luat stupii de albine, i-au spart pe toți, au luat toată mierea din ei, au luat butoaiele cu brânză, au scos brânza și au pus-o în cearșafuri, au cărat tot ce-a fost de cărat. Au luat mieii, i-au jupuit, i-au făcut friptură acolo, pe loc. Au făcut un foc mare, vă dați seama, dacă a ars o casă întreagă… După aceea, au luat un miel, l-au jupuit de viu, i-au pus capul pe un bolovan și l-au zdrobit cu un alt pietroi, spunând: «Stăpânul tău să fie aici!». Înainte de a da foc casei, au luat toate fotografiile din interior și acolo unde apărea tatăl meu, îi străpungeau ochii cu acul. După ce au dat foc casei, au luat vitele. Aveam un păstor la vite care era omul lor. Nu le-a mai dat de mâncare vitelor și le-a bătut până au ajuns piele și os. Așa avea ordin să facă. Era un servitor rău. Au distrus tot, au devastat, nu a mai rămas nimic. După ce au ridicat-o pe mama și au dus-o în Bărăgan, într-una din casele noastre din sat au făcut maternitate, iar în cealaltă au făcut magazie de cereale. Pe casa în care era maternitatea, au scris: «Această maternitate s-a făcut sub actualul regim comunist etc., etc.“ Și oamenii care treceau pe drum îi înjurau și spuneau: «Nu vă e rușine să umblați cu minciuni? Doar știți că Nicolae al lui Ichim a făcut casa asta».

Vă dați seama, dacă ne-ar fi prins în perioada aceea, prin ’50-’51, execuția ar fi fost o moarte prea ușoară. Ne-ar fi chinuit într-un hal fără de hal.“ (din Aristina Pop Săileanu, „Să trăiască partizanii până vin americanii. Povestiri din munți, din închisoare și din libertate“, Fundația Academia Civică, 2008)

Lucreția Jurj Costescu (1928-2004)

Născută la 2 octombrie 1928 în satul Scărişoara Nouă, comuna Pişcolţ, judeţul Satu Mare.  În 1948 s-a căsătorit cu pădurarul Mihai Jurj, prieten al fraţilor Şuşman şi al tatălui acestora, pe care i-a adăpostit şi i-a ajutat cu alimente şi medicamente.

În august 1950, în urma trădării şefului ocolului silvic (Alexandru Râpan), Lucreţia Jurj a fost arestată, dar soţul său a reuşit să fugă în munţi şi s-a alăturat fraţilor Şuşman. Eliberată după câteva zile, a continuat să aprovizioneze partizanii cu alimente şi, în octombrie 1950, bănuind că va fi din nou arestată, s-a alăturat şi ea grupului în care se afla soţul său, luptând împreună cu acesta până în 1954. Mihai Jurj (n. 1925, Ponoare – Mehedinţi) a fost ucis în august 1954, la Sudrigiu-Apuseni, în luptele cu securitatea.

La 28 august 1954, Lucreţia Jurj a fost arestată, iar în 1955 a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru „uneltire contra ordinii sociale“ (209 c.p.), pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 de ani de muncă silnică.  A fost eliberată la 23 iunie 1964, prin graţiere. A murit la Cluj, în 2004.

A povestit istoria grupului de luptători anticomunişti din Apuseni în cartea „Suferinţa nu se dă la fraţi“, interviu de Cosmin Budeanca şi Cornel Jurju,  editura Dacia, 2002.

„… Am să vă povestesc cum a fost viaţa unui partizan în munţi. Poate că ştiţi traiul cum o fost. Luptele… noi am avut şi lupte cu ei, cu Securitatea, am fost încercuiţi, au tras după noi, noi nu am deschis foc până ei nu au mai tras asupra noastră!

… În ’54 ne-am întâlnit cu cineva despre care am ştiut că este agentul Securităţii. Şi la omul la care am stat mai aveam nişte lucruri şi nu ne-am mai dus o lună, am zis că nu mai mergem o lună pentru că or crede că nu mai venim. După o lună ne-am dus la miezul nopţii după lucruri. Ne-am dus şi am bătut la geamul casei. Nu intram noi la om în şură fără să fie el. Şi ne-a deschis politicos şi ne-a poftit înăuntru şi o zis să îl scuzăm că el iese până afară. O ieşit şi pe urmă o zis: «Poftiţi în şură!». Când ne-am dus în şură, eu am intrat prima. Când am intrat s-or aprins nişte lanterne şi pe mine m-or lovit prima, m-a lovit în cap, mi-a spart capul şi pe urmă nu mai ştiu. Când m-am trezit erau toţi la pământ. Şi soţul era împuşcat. Şi ne-or dus la Securitatea din Beiuş, ne-a dus pe toţi trei într-o cameră, jos. Dar soţul nu mai putea. Nu mai ştia de el. Şi-or venit doi, l-or luat, aşa, târâş, şi dus a fost! Nu l-am mai văzut niciodată.

… Viaţa din munţi nu a fost aşa de uşoară. Am dormit şi pe crengi de brad în loc de saltea. Şi am stat la soare, pe crengi de brad, pe zăpadă. Pe cap mă spălam în apă de râu, căutam unde bate soarele şi este apa mai lină, că nu era aşa rece şi o bate soarele. Aşa mă spălam pe cap. Când ieşeam din râu nu mai simţeam capul! Şi nu m-am îmbolnăvit cât am stat în munţi. În închisoare m-am îmbolnăvit, că organismul era mai slăbit. Şi au fost anii de puşcărie şi de pribegie, aşa că nu a fost uşor. Dar nu este regret pentru că măcar ştiu că am făcut ceva. Rău nu am făcut la nimeni.  … O trebuit să scape cineva dintre noi ca să povestească, să nu rămânem morţi. Cei care au murit să nu rămână anonimi, să vorbească cineva!“ (din „Lucreţia Jurj Costescu, Destine în rezistenţă“, în Şcoala Memoriei 2003, editor Armand Goşu, Fundaţia Academia Civică, 2003)

Țărani din Vadu Roșca, Vrancea, împușcați la 4 decembrie 1957

Între 1 şi 4 decembrie 1957, în localitatea vrânceană Vadu Roşca s-a desfăşurat una dintre cele mai ample revolte împotriva procesului de colectivizare forţată din România. Ofensiva autorităţilor asupra satului Vadu Roşca s-a încheiat cu nouă morţi, cu vârste cuprinse între 14 şi 49 de ani, zeci de răniţi şi 19 persoane condamnate, care au primit pedepse cuprinse între 5 şi 10 ani închisoare corecţională pentru delictul de „rebeliune“. Rezultatul „rebeliunii“: zeci de țărani executați, sute de țărani anchetați și condamnați, alte sute de țărani deportați. În iulie 1949 au izbucnit simultan răscoale în foarte multe comune. Intensitatea maximă a fost atinsă în judeţele Bihor, Arad, Botoşani şi Suceava. Securitatea a acţionat cu o violenţă ieşită din comun, pentru a împiedica generalizarea rezistenţei ţăranilor la colectivizarea forţată. Adunările de protest ale ţăranilor au fost reprimate nemilos, au fost făcute arestări şi apoi, dintre arestaţi, cei consideraţi periculoşi prin influenţa pe care o aveau în sat au fost executaţi demonstrativ şi lăsaţi la vedere, pentru înspăimântarea consătenilor. În timp ce zeci de țărani au fost executați, peste 1.600 au fost deportaţi, câteva sute au fost condamnaţi, ţăranii nepedepsiţi au fost obligaţi să predea cotele însoţiţi de lăutari. Într-o fotografie din august 1949, trimisă CC al PMR ca anexă la raportul privind „agitațiile“ din județele Arad și Bihor, se notează: „După rebeliune cetățenii își predau cotele într-o atmosferă de voioșie“.

Revolta țăranilor din Suraia împotriva colectivizării forțate

Între 28 şi 30 noiembrie 1957, în comuna vrânceană Suraia s-a desfăşurat una dintre cele mai însemnate revolte ale ţăranilor împotriva procesului de colectivizare. Timp de trei zile, locuitorii din Suraia s-au confruntat cu grupurile de activişti de partid, care, de cele mai multe ori, încercau să-i „convingă“ să semneze cererile de colectivizare utilizând metode brutale. În urma intervenţiei autorităţilor, au fost operate numeroase arestări, în final fiind condamnate 13 persoane care au primit pedepse cuprinse între 10 ani închisoare corecţională şi 25 de ani muncă silnică, cu confiscarea averii, pentru delictul de „acte de teroare“.

Documentar realizat cu sprijinul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței