„Cecil Beaton. Fotografii 1920-1970”

„Dacă fotografia este rezultatul unui fenomen chimic, Cecil Beaton a lucrat mai curând ca un alchimist, transformând numai prin forţa privirii sale plumbul culturii de masă nu în aur, ci în operă”, afirmă criticul Jean-François Lasnier.

O nouă monografie a fotografului englez, celebru pentru portretele sale de personalităţi, intitulată „Cecil Beaton. Fotografii 1920-1970”, de Philippe Garner şi David Allan Mellor, relevă un anume dispreţ al acestuia pentru societatea de consum.

„Putea să fotografieze orice umilă vânzătoare din Texas sau din New York şi s-o transfigureze”, spunea despre el un alt maestru al fotografiei, Irving Penn. Cecil Beaton îşi proiecta modelele într-o lume fantasmatică, impregnată de nostalgia unei epoci dispărute, în care obiectul fotografic era un fetiş. Aşa cum afirma David Alan Mellor, fotografia reprezenta pentru Beaton „un obiect preţios, îngrijit cu dragoste şi respectat; un obiect colecţionat, venerat aproape ca o amintire proustiană, o reminiscenţă magică răpită culturii de masă şi transfigurată prin fantasme originare, ale autorităţii şi dragostei”.

Marilyn Monroe

Gloria lui Cecil Beaton a fost construită graţie revistelor de modă de mare tiraj ca „Vogue”, pentru care a lucrat din 1927. Dar epoca este dispreţuită de acest dandy al fotografiei. Romantic şi conservator, el cultivă o anumită formă a distincţiei aristocratice atât în practicarea artei sale, cât şi în alegerea modelelor şi în preferinţele estetice. Ocupându-se de fotografie „pentru a-şi petrece timpul”, manifestă o detaşare oarecum arogantă faţă de caracterul comercial al profesiei. „Refuz să fotografiez prima mătuşică venită împreună cu o elevă de 16 ani”, afirma el. Beaton pozează, de fapt, în amator. S-a lăudat mult timp că nu foloseşte decât un Kodak, până când patronul revistei „Vogue” i-a impus utilizarea unui aparat cu plăci, mai profesional. Detaşat de constrângerile materiale, artistul îşi lăsa asistenţii să rezolve detaliile tehnice, mai ales developarea şi imprimarea.

Marlene Dietrich

Un alt versant al acestei concepţii aristocratice despre fotografie a fost refuzul portretului de studio, de care avea oroare. Potrivit spuselor lui David Allan Mellor, „oroarea lui Beaton masca de fapt respingerea societăţii industriale de masă şi, mai ales, reducerea lumii la o imensă «piaţă»”. Dar, paradoxal, ca fotograf de modă, el a contribuit la extinderea acestei „pieţe” şi la reducerea femeii la condiţia de manechin.

Viaţa în înalta societate în costume Dior

În studio, artistul prefera mediul familiar al modelelor: bogate reşedinţe patriciene, bucolice grădini englezeşti… Aceasta era lumea lui. O întreagă societate de nobili, artişti şi vedete ale scenei a defilat prin faţa obiectivului său. Pot fi recunoscuţi creatori ca Picasso, Cocteau, Dali, mai târziu Andy Warhol şi David Hockney, staruri precum Marlene Dietrich sau Marilyn Monroe, Gary Cooper, Audrey Hepburn sau Rolling Stones. Familia regală însăşi îi pozează. În universul lui Beaton apare şi o întreagă galerie de efebi cu poze languroase, homosexuali notorii ca scriitorul Charles Henri Ford. O întreagă imagerie homoerotică exaltă corpul masculin şi degajă o senzualitate provocatoare.

Fotografie de la Lichfield, după căsătoria Dianei şi a prinţului Charles

Totuşi, opera lui Cecil Beaton nu poate fi redusă la acest defileu de frumuseţi celebre. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, artistul a înregistrat participarea britanicilor din Londra până la New Dehli, trecând prin Africa de Nord, lucrând pentru Ministerul Informaţiilor. Fotografiile din această perioadă au făcut obiectul unei expoziţii deschise până la 1 ianuarie 2013, la „Imperial War Museum” din Londra. A fotografiat evacuarea copiilor din oraşele englezeşti şi distrugerile provocate de bombardamentele germane, viaţa soldaţilor din nordul Africii sau din Burma. Imaginile oferite de el sunt totodată realiste şi estetizante, punerea în scenă creând construcţii mitologice.

Fotografia de modă este pentru artă ceea ce sex-appeal-ul reprezintă pentru dragoste

O doamnă din înalta societate

În afara acestei paranteze pline de gravitate, Beaton a înregistrat, timp de jumătate de secol, mutaţiile suferite de o societate cosmopolită în care boema se amesteca cu „High Society”. Pentru a desemna această lume mirifică, revista „The Sphere” a creat expresia „fotocraţie”, formată din contopirea termenilor fotografie şi aristocraţie. Era o modalitate de a sublinia demnitatea şi aura pe care Beaton le conferea modelelor sale. Totuşi, idealizarea acestor figuri elegante, mângâiate de lumina delicată şi tamisată, coexista cu o privire caustică. După cum remarcă Mellor, „Beaton reprezenta mărimile, nobilii, pe cei buni şi pe cei frumoşi după un ritual ce viza transformarea lor în imagini satiric groteşti, instalaţi într-o vitrină de teatru, fictivă”.

Regina Elizabeth II la încoronare, în 1953

Acest gust pentru punerea în scenă era legat de nostalgia penru „epoca de aur”, înglobând în acelaşi timp perioada eduardiană, cea a tinereţii sale, şi cele două secole care o precedaseră. Fie că îşi îmbrăca modelele în ducese din secolul al XVIII-lea sau că imagina compoziţii campestre amintind de Gainsborough sau Watteau, artistul îşi revendica referirea la pictura rococo. În legătură cu fotografiile Reginei-mamă, el evocă „minunatele fonduri ale lui Piranese şi Fragonard”. Acest univers pictural şi decorativ se pretează admirabil reprezentării luxului şi domeniului haute couture. Chiar dacă, după părerea lui, fotografia de modă „este pentru artă ceea ce sex-appel-ul reprezintă pentru dragoste”, Beaton aduce acestei practici comerciale viziunea sa de estet şi talentul lui de scenograf şi decorator.

Rochii de seară de Charles James, sub lupa lui Cecil Beaton

Pentru că el este în acelaşi timp un om de teatru şi de cinema, concepând decoruri şi costume pentru producţii prestigioase, cum ar fi „My Fair Lady” sau „Gigi”, înainte de a-şi încerca mâna şi în regie.

Portretistul capetelor încoronate

Gary Cooper în viziunea lui Beaton

Monarhist convins, Beaton a contribuit la reaprinderea dragostei pentru familia regală britanică, i-a „desprăfuit” imaginea pentru a o înscrie în epoca marcată de democraţie şi de comunicarea cu masele. În anii ’30, fotografiile Reginei-mamă şi ale fiicelor sale, impregnate de imaginarul romantic, au subliniat atemporalitatea instituţiei monarhiei. La fel, în efigia reginei Elizabeth II, realizată la încoronarea din 1952, aceasta este împodobită cu toate atributele unui portret regal, exaltate de culoarea strălucitoare care i-ar fi plăcut şi lui Van Dyck. Pe de altă parte, fotografiile mai puţin oficiale, mai intime ale tinerei regine puneau accentul pe rolul ei de mamă obişnuită, asemănătoare atâtor femei din rândul supuşilor săi. Ultimul portret oficial realizat de el reginei Elizabeth II, în 1968, oferă o sinteză a acestor două tendinţe, într-un amestec de simplitate şi măreţie. Expoziţia cu aceste fotografii, deschisă în vara anului 2012 la „National Gallery”, a reiterat o epocă şi o operă ce s-au bucurat de aprecieri entuziaste din partea publicului.

Fotografie de modă cu tablou de Pollock

Tot Beaton este autorul unei faimoase imagini de la nunta Ducelui şi Ducesei de Windsor, dar şi al unor imagini-simbol ale lui Winston Churchill ca Prim Ministru.

Sir Cecil Walter Hardy Beaton a fost fotograf de modă şi de război, pictor, designer de interior. A fost distins cu Premiul Academiei pentru activitatea sa de scenograf şi creator de costume la filmul muzical „My Fair Lady” (1964), după ce cucerise publicul şi critica cu scenografia la „Gigi” (1958).

Andy Warhol în viziunea lui Cecil Beaton

Patru Premii „Tony” au încununat scenografiile pentru „Quadrille”, „My Fair Lady”, „Saratoga”, „Coco”, iar activitatea lui pe Broadway a inclus şi „The Grass Harp” (Harfa de iarbă) (1952), „The Chalk Garden” (Grădina de cretă) (1955), „Tenderloin” (1960).

A semnat şi decorurile şi costumele pentru opera „Turandot” de Puccini, întâi pentru „Metropolitan Opera” din New York, apoi pentru „Covent Garden”, dar şi pentru baletele lui George Balanchine.

Audrey Hepburn

Cel care a fost prieten, între alţii, în timpul aventurii sale newyorkeze, cu Truman Capote, Diana Vreeland şi Greta Garbo, a publicat de-a lungul vieţii şase volume de „Jurnal”, cuprinzând însemnările dintre 1922 şi 1974.

În 1935, Cecil Beaton nota în „Jurnalul” său: ”Am reuşit să-mi trăiesc viaţa într-o irealitate unde totul era divertisment”.