„Cei din urmă”, marca Radu Penciulescu

Spectacol de tulburătoare actualitate, Cei din urmă de Maxim Gorki în regia şi adaptarea pentru televiziune din 1972 a lui Radu Penciulescu, prezentat recent la TVR, este un nepreţuit document teatral, omenesc, istoric. El stă mărturie unei epoci de glorie a teatrului românesc, în care primejdia ideologizării extreme, intensificată după tezele din iulie 1971, era întâmpinată cu responsabilitate de oamenii scenei, care se împotriveau presiunii politice. Abia ieşiţi din perioada proletcultistă, cuceriseră cu greu, progresiv, în ultimul deceniu (1961-1971), în ciuda vigilenţei partinice, o demnitate a creaţiei şi o relaxare a formelor la care nu voiau să facă rabat, în ciuda constrângerilor perpetue, brusc înteţite. Opţiunile repertoriale abile, dilatarea noţiunii de realism în sensul unei sensibile diversităţi stilistice, viziunile scenice îndrăzneţe, interpretarea actoricească de înaltă clasă, dezbaterile teoretice pasionate convergeau într-o ingenioasă opoziţie împotriva directivelor oportuniste şi a subordonării procustiene a teatrului coordonată oficial. În această rezistenţă susţinută, Radu Penciulescu deţinea un loc de frunte, alături de Liviu Ciulei, David Esrig, Lucian Pintilie.

Montarea, pe care a realizat-o Penciulescu în 1972, adaptată pentru televiziune, cu drama Cei din urmă, de Maxim Gorki, păstrată din fericire prin memoria peliculei, stă mărturie nu numai excepţionalei sale înzestrări ca om de teatru, dar şi calităţilor de luptător, capacităţii subtile de a reliefa cu precizie şi forţă mesajul, fixându-şi întotdeauna mize înalte. El identifică fără greş şi fără subterfugii responsabilitatea omului, obligaţia de a rezista acestei determinări presante a contextului social-politic, denunţând mecanismele individuale de participare, contribuţie şi profit la decăderea şi corupţia societăţii. Radu Penciulescu este un mare artist, care, fără ostentaţie, şi-a asumat constant misiunea de a spune adevărul, împotriva constrângerilor şi opresiunii, dar şi rolul de formator de conştiinţe, fiind el însuşi un caracter consecvent şi moral.

Alegând acest text, considerat o certă garanţie politică, Penciulescu a operat modificări aparent insesizabile, suprimări de fragmente, inversări ale secvenţelor, a eliminat personajul cehovian al doicii şi a evidenţiat esenţa dramei nu în sensul criticii societăţii, cum se făcea îndeobşte, ci accentuând drama eroilor şi a familiei ca reflex, produs, generatoare şi propagatoare a disfuncţiilor sociale.

Piesa în patru acte a lui Maxim Gorki este o dramă de familie de o mare intensitate, în care egoismul, bunul plac şi iresponsabilitatea tatălui provoacă sărăcirea, declasarea şi dezastrul tuturor membrilor. Nobil, moşier cu stare, Ivan Kolomiţev (George Constantin) îşi risipise averea în jocuri de cărţi, chefuri şi aventuri erotice, fiind nevoit, cu vreo zece ani în urmă, să se angajeze chestor de poliţie, pentru a avea un venit. Îşi continuase însă stilul destrăbălat, nesăbuit şi samavolnic, ajungând să fie destituit pentru abuzuri, mită şi brutalitate excesivă în cursul cercetărilor. Arestase nişte liceeni şi ordonase să fie bătuţi crunt, doi dintre ei pierzându-şi viaţa. Cu prilejul unor proteste, se trăsese asupra lui şi fugise nedemn de la locul incidentului, acuzându-l pe nedrept, la întâmplare, pe unul dintre tineri, deşi nu văzuse de fapt cine trăsese. Nevinovat şi bolnav, băiatul risca o pedeapsă grea.

Era un moment extrem de dificil pentru familia lui Ivan Kolomiţev, rămasă fără nici un fel de mijloace şi fără locuinţă, adăpostită de milă în casa fratelui acestuia, Iakov (Vasile Niţulescu). Bătrân şi bolnav, pierzându-şi şi el aproape toată averea în investiţii neproductive de aluminiu, acesta era incomodat în propria lui casă de numeroasele rude, căci familia avea şi cinci copii, doar fiica mai mare fiind căsătorită. Deplasându-se anevoie, din cauza slăbiciunii, Iakov e nevoit să şadă toată ziua într-o berjeră, lângă cămin, acoperit cu o pătură, încercând zadarnic să se odihnească, într-un du-te vino continuu. Prinşi în preocupările lor, deşi trăiesc din banii lui, intruşii îşi duc traiul fără a ţine cont să îl menajeze pe binefăcător, inoportunându-l fără jenă, cu izbucnirile lor şi cu veşnice cereri de bani. Cu vocea stinsă, ochii rugători, nedumeriţi, cu mersul nesigur, mereu sprijinit, Vasile Niţulescu surprinde cu discreţie precaritatea sănătăţii, fragilitatea, romantismul, generozitatea şi compasiunea. Dar şi nevoia timidă de afecţiune, respect, apreciere, armonie şi linişte. Pe care nu le dobândeşte nici în clipa morţii. Căci moare nebăgat în seamă, în plin vacarm şi zguduiri familiale.

Construit cu rigoare, fineţe, dramatism puternic şi cu o distribuţie de excepţie, spectacolul este de o mare prospeţime, cei aproape cincizeci de ani de la elaborare confirmându-i valoarea, clasicitatea, eterna valabilitate. Surprinzătoare sunt actualitatea concepţiei, substanţialitatea, atitudinea fermă şi coerentă, măiestria. Nici o urmă lăsată de trecerea timpului nu îi întunecă strălucirea, montarea impunând prin caracterul ei impecabil. Impresionează sistemul metaforelor, acuitatea şi suflul lor, adresa transparentă, rafinată, acut perceptibilă a sensurilor, apelul delicat, profund, convingător la conştiinţa morală, reacţia emoţională şi intelectuală perfect calibrată.

Spectacolul debutează cu imaginea Soniei–Clody Bertola în prim-plan, încercând să şteargă florile de gheaţă de pe geam, pentru a privi afară, unde ramuri desfrunzite, stinghere şi ascuţite filtrează priveliştea. Chipul ei exprimă o mare tristeţe, nelinişte şi frământare. Ferestre îngheţate vor obtura lumina de afară şi în alte secvenţe, în decorul creat de Teodora Dinulescu, un spaţiu circular, cu încăperi întunecoase, care comunică prin uşile mereu deschise – apartamentul de la parter al unui conac bătrânesc, cu sufragerie, saloane, camere de zi. Mobila e veche, fin de siècle, bufete, vitrine, console, măsuţe, fotolii şi multe obiecte artizanale, statuete, lămpi, lustre, porţelanuri, argintărie etc. Încărcat şi aglomerat prin împrejurările neprevăzute, spaţiul produce impresia de lipsă de aer, de confort, de intimitate şi de căldură. Dar, mai ales, apasă senzaţia de lipsă de ieşire, cum se plâng uneori personajele. Se creează impresia de capcană şi claustrare şi prin dispunerea şi mişcarea personajelor, care umblă fără rost, abulice, mereu unele în calea altora. Ori la pândă, trăgând cu urechea, spre a surprinde tainele celorlalţi. Sau interceptându-le întâmplător, dată fiind înghesuiala nevoită. În final, în pofida tuturor evenimentelor, eroii nu se vor elibera. Doar moartea lui Iakov e o ieşire.

Din fotoliul său, Iakov o urmăreşte tăcut pe Sonia, soţia fratelui, cum se plimbă prin odăi, apăsată de griji, de frica de viitor, descumpănită şi agitată uneori de urgenţa de a-i cere bani de coşniţă. Situaţia e disperată, căci ajunseseră incapabili să se întreţină şi apelau necontenit la ajutorul lui Iakov, deşi posibilităţile lui financiare se diminuaseră îngrijorător. Sonia era torturată şi de scandalul iscat în jurul lui Ivan, care compromisese întreaga familie şi făcea problematic viitorul copiilor. Dar era chinuită mai cu seamă de nefirescul statutului lor, de oameni înstrăinaţi şi soţi fictivi, cu vieţile distruse, bănuitori şi duşmănoşi, urându-se tacit, umil şi degradant. Eşecul căsătoriei, care vreme de douăzeci şi şapte de ani îi maculase şi îi oprimase existenţa, se acutizase insuportabil.

Direcţia de scenă a lui Radu Penciulescu se distinge prin decupajul şi înlănţuirea scenelor, încărcate de la început cu o tensiune rău prevestitoare şi evoluând apoi spre paroxism. Cursul informaţiilor, revelaţiilor, confruntărilor conduce fără greş spre explozie. Tensionată mai întâi de poverile din ce în ce mai nesuferite şi de ruşinea atâta vreme îndurată, acum dezvăluită şi copiilor, în maxima ei urâciune, Sofia îşi descoperă şi măsoară, cu stupoare şi groază, propriile ei vini, slăbiciuni, turpitudini, în comparaţie cu mama băiatului acuzat pe nedrept că a tras asupra lui Kolomiţev, care luptă neclintită, curată, încrezătoare, puternică pentru salvarea băiatului ei. Scena întâlnirii celor două femei mizează pe sensibilitatea cu care se apropie, se preţuiesc şi se susţin, dar şi pe stinghereala şi stupoarea Soniei care, speriată şi sfioasă, descoperă, la cei patruzeci şi cinci de ani, că nu s-a priceput nici măcar să fie mamă. N-a ştiut să lupte nici pentru salvarea ei, nici pentru viaţa copiilor. S-a cufundat doar în laşităţi, compromisuri, jumătăţi de măsură, rutină, lăsându-se târâtă în mocirlă. Clody Bertola are ştiinţa aceea unică de a transforma slăbiciunea şi nesiguranţa într-o dantelărie străvezie, puternică, izbitoare, de a aduna descumpănirea fragmentată, eliptică, tăcerile, suspinele, micile exclamaţii, reacţiile aproape imperceptibile şi insesizabilele crispări, într-un tot răscolitor, de neuitat.

Confruntările cu Ivan o exasperează pe Sonia, dar se străduieşte să-i facă faţă împotrivindu-i-se, ceea ce fiind fără precedent, pe el îl surprinde şi îl destabilizează, făcându-l pentru moment să dea înapoi. Orice şansă era spulberată însă, pentru că, numit între timp comisar şef, prin învârtelile ginerelui său, Ivan considera că nu se poate compromite, sub nici o formă, retractându-şi declaraţia. Sonia se repede la el ţipând, bătându-l cu pumnii în piept, fără a-şi mai putea stăpâni gesturile şi controla purtarea. Îşi adunase întreg curajul să-l înfrunte, în ciuda neîncrederii în forţele proprii şi a aversiunii tot mai mari pentru nemernicia lui. Traversase deja o adevărată Golgotă, cu discuţiile, în care Liuba şi Iakov o obligaseră să mărturisească vechea legătură cu acesta şi să-i recunoască paternitatea, deşi nu părea deloc sigură că el e tatăl fetei. Fusese contrariată ea însăşi de descoperirea faptului că nici măcar nu-l iubise pe Iakov, preferând rutina căsniciei mizerabile complicaţiilor unei mari schimbări, dacă l-ar fi urmat (avea deja doi copii!).

Pe Sonia o mai ofensase şi umilise profund descoperirea că Aleksandr era demult la curent cu vechea ei legătură cu Iakov (aflase de la tatăl său!) şi trata chestiunea cu o uşurătate mondenă şi cu o complicitate filială jignitoare, inadmisibilă! Ba, mai mult, profita de ea, pentru a o şantaja şi pentru a-l tapa de bani pe unchiul său. Bulversată de întâmplări, Sonia îşi pusese totuşi în gând, poate pentru întâia oară, să câştige această bătălie cu Ivan, cu speranţa, oarecum superstiţioasă, ca astfel să devină şi ea o mamă puternică, în stare să-şi salveze copiii. Era ca o probă de foc decisivă şi mântuitoare pentru existenţa lor. Şi iată că ratase şi de astă dată. Clody Bertola urmează insesizabil temerar acest traseu accidentat de conştientizare şi acumulări, surprinzându-i meandrele otrăvite, ascuţişurile tăioase, culminaţiile amăgitoare şi adâncurile neiertătoare.

Titlu de o generoasă polisemie, „cei din urmă„, face referinţă directă, în piesă, la cei tineri, mezinii familiei Kolomiţev, Vera (Cătălina Pintilie), de şaisprezece ani, şi Piotr (Dan Nuţu), de optsprezece ani, aparent preferaţii tuturor. Ei sunt ultimii inocenţi, pe care viaţa n-a apucat încă să-i pervertească, dar care vor cădea şi ei victimă degradării celorlalţi.

Foarte tânăr în acea vreme, lansat deja în teatru şi film, Dan Nuţu se identifică cu adolescentul însingurat, zbuciumat şi interiorizat, care încearcă zadarnic să se apropie de părinţii săi, să stabilească un dialog, intimidat însă şi descurajat de fiecare dată de lipsa lor de disponibilitate, de nerăbdarea, stângăcia şi brutalitatea cu care e respins, de tată mai ales. Are nevoie măcar acum de răspunsuri şi argumente, pentru a face faţă jignirilor pe care le îndură, pentru a le putea dezminţi şi înfrunta cu îndreptăţire. E rănit mai ales de îndoieli, de bănuiala usturătoare că acuzele ar putea fi adevărate. Fiind pe stradă împreună cu Vera, fuseseră atacaţi de nişte beţivi, care deveniseră mai obraznici, aflând că sunt copiii fostului chestor. Poate de aceea, Vera nutreşte simpatie pentru subcomisarul Iakorev (Ştefan Sloboda), într-o postură de fanfaron mărginit, semidoct şi meschin, numai bun să facă gafe enorme, supraestimându-se), şi îl consideră un posibil apărător. Cătălina Pintilie îi defineşte inocenţa alergând veselă, alintându-se, vorbind precipitat, pe nerăsuflate, greu inteligibil.

Nepregătiţi să-şi croiască un drum în viaţă, copiii devin o problemă în condiţiile precare, iar Ivan Kolomiţev, ajuns şomer şi fără alte ocupaţii mai atractive pentru el, se declară nemulţumit de educaţia dată de Sonia copiilor şi, cuprins de un subit elan de reorganizare familială, vrea să-i vadă cât mai grabnic aranjaţi.

Şi Liuba e o problemă, fiindcă infirmă cum e, nu o va lua nimeni de soţie, fiind şi cam arţăgoasă. Eliza Plopeanu o concepe ca pe o fiinţă chinuită, cu sufletul şi faţa palide şi împietrite, nesupusă şi inteligentă, observându-şi rudele lucid şi caustic. Nu se bucură de afecţiunea lor, căci toţi se tem de remarcile ei sarcastice. Pe Ivan îl înfruntă desconsiderându-l pe faţă, şi demascându-i cabotinismele, încât acesta ar vrea s-o îndepărteze.

Din acelaşi aluat epicureu e şi sora lui, Nadejda, răsfăţată de tatăl ei cu daruri scumpe, pe vremea când mai avea bani. Foarte feminină, expansivă, cochetă, atrăgătoare şi superficială, Nadejda şi-a găsit un soţ întreprinzător, pe Pavel Leşci. Îi place să fie măritată, dar nu să aibă copii şi obligaţii menajere. Vrea să se distreze, să se îmbrace elegant, să iasă în lume, să petreacă, să fie admirată şi complimentată. Iar Ivan o admiră şi o încurajează şi o îndeamnă spre o viaţă de plăceri şi mai cutezătoare.

Excelent interpretat de Ştefan Radof, în blânda, iscusita şi catifelata lui mârşăvie, Pavel Leşci, soţul Nadejdei, e veşnic prezent în casă, la curent cu tot ce se întâmplă, spionând discret secrete de familie, profeţind plin de speranţă şi lăcomie moartea binefăcătorului Iakov (din ce în ce mai grav bolnav), întrebându-se adesea, retoric, despre afecţiunea familială a unchiului, care ar trebui să-l impulsioneze irezistibil să dea bani rudelor. Leşci a devenit un soi de „geniu al casei” – cum îl numeşte în glumă Aleksandr –, prin felul său descurcăreţ şi grija pentru plasarea în funcţii a rudelor nevestei. Medic de închisoare, uns cu toate alifiile, are relaţii, şi fiecare intervenţie pentru cineva din familie îi aduce foloase. Şi nici nu-şi pierde cumpătul, când socrul lui, Ivan Kolomiţev (George Constantin) îi reproşează escrocheria. Scena e magistrală. Fără să se tulbure câtuşi de puţin, Leşci, clipind şiret, îi replică s-o ia mai uşor cu obiecţiile, căci isprăvile socrului sunt mult mai grave şi compromiţătoare: un proces de paternitate, cu o tânără hotărâtă să-i ceară pensie de întreţinere pentru copil, şi, altă dandana – reclamaţia unui curier care îi cere daune, pentru că, lovindu-l, i-a spart timpanul. Şi asta într-un context incendiar.

E uimitoare în spectacol omogenitatea distribuţiei, faptul că pentru fiecare vârstă a existat un interpret de excepţie, perfect realizat scenic, într-un colectiv armonios. Rafinamentul interpretării actorilor constă în măsura şi flexibilitatea expresiei, aceştia întruchipându-şi eroii, fără să se dezică de ei, încredinţând comportamentului conţinutul reprobabil. Liniile portretizării sunt precise, dinamice, ferme, dar nu recurg la şarjă. Dimpotrivă, cel mai adesea, recurg la desenul fin, atrăgător, construit din detalii revelatoare. Ceea ce poartă marca artei lui Radu Penciulescu: elaborarea actoricească minuţioasă, complexă, specifică, pe care o pretinde şi o cultivă el în actor, aducându-l în forma lui maximă.

În fruntea tuturor, carismatic, cuceritor, cu acea luxurianţă unică a manifestării şi a rostirii, se situează George Constantin, în forma deplină a talentului său. Ivan Kolomiţev izbucneşte în scenă tumultuos, apărând pe neaşteptate, reproşându-le alintat copiilor că nu l-a întâmpinat nimeni la gară. Vesel, senin, plin de viaţă, ca şi când nimic din nenorocirile familiei nu l-ar privi în vreun fel, gâlgâie de bucuria de a trăi, aşteptând să fie adulat. Şi, într-adevăr, preferaţii săi, Nadia şi Aleksandr, urmaşii direcţi în cultul plăcerii, nepăsare şi egolatrie, îl înconjoară cu entuziasm, alintându-l, încredinţându-l de dragostea lor, care îl flatează şi îi amplifică siguranţa de sine.

În culmea talentului său, George Constantin are acea neînchipuită amplitudine a înzestrării, care copleşeşte spaţiul, prin simpla sa prezenţă, umplându-l cu căldură, farmec şi dulceaţă, chiar când eroul este însăşi întruchiparea nemerniciei şi strâmbătăţii. Cameleonismul şi versatilismul expresiv îi permite să fascineze şi să uimească, contopind asocierile cele mai depărtate, succedându-le sau suprapunându-le miraculos, jonglând instantaneu sau lin cu mimica, gesturile, postùrile, atitudinile. Clipind viclean, apropiindu-se prea mult, răsucindu-şi pieziş capul sau torsul, actorul trece prin stările cele mai diverse cu o flexibilitate de prestigitator şi o agilitate de contorsionist. Nepărăsind o clipă firescul şi adevărul omenesc, iradiază şi curge imprevizibil, sub ochii spectatorului, se metamorfozează subit sau se repliază, scăldându-se în propria lui energie şi lunecând cu neobişnuită uşurinţă în stări felurite, în ciuda masivităţii sale. Seducător în ticăloşie şi strălucitor în cabotinism, irezistibil în degradare şi abjecţie, reuşeşte acea fuziune a contrariilor, care supune şi domină, reprezentându-şi dezvăluit personajul, dar nu dezicându-se de el, descoperindu-l cu gingăşie, smerenie şi înţelegere, dizolvându-l în personalitatea sa luxuriantă. Dar mai tot timpul cu acel zâmbet ghiduş în colţul gurii, gata să erupă în râs gâlgâitor.

Escapada nefericită a Verei se soldează cu întoarcerea ei acasă, cu sufletul frânt şi un dureros sentiment al devalorizării. Iakov se oferă să le dea bani celor doi, pentru a-şi urma iubirea, fără să-i treacă prin cap penibilul situaţiei. Dar Vera, crâncen trezită la realitate, nici nu vrea să audă şi îl goneşte pe virtualul ginere, care, nici vorbă s-o protejeze, o violase, iar acum mai cerea şi zestre.

Cu apetitul său de a mistifica totul, Ivan îşi plânge de milă (toate cad pe capul lui!). Nimeni nu observă că Iakov se întinde pe pat epuizat, plângându-se că-i e foarte rău. Ar dori linişte, dar nu-l aude nici unul dintre ei, absorbiţi de gâlcevi, revolte, furie. Copleşită de remuşcări faţă de copiii ei şi de disperarea de a-i vedea eşuând atât de repede şi pe Piotr şi pe Vera, Sonia primeşte în plin reproşurile Liubei că greşelile părinţilor cad asupra copiilor. Se prăbuşeşte în genunchi, căindu-se amarnic şi cerându-şi iertare, în hohote de plâns, copiilor, că i-a adus pe lume, recunoscându-se vinovată faţă de toţi. E momentul în care Iakov, neobservat de nimeni, îşi dă sufletul, iar Ivan dă buzna victorios că a fost numit comisar. Aflând de moartea fratelui, din acelaşi impuls triumfător, schimbând însă tonalitatea şi luându-şi un aer îndurerat pentru circumstanţă, se avântă într-un discurs funebru. Piotr trage paravanul, din decenţă, ca pentru a-l apăra pe defunct de această mascaradă. Ivan însă, foarte inspirat, cuvântează „în faţa veşnicei taine”, adresându-se patetic copiilor săi, care sunt şi „prietenii săi”, cerându-le să se îmbrăţişeze, acuzând spiritul vremilor vrăjmaşe şi nemiloase că otrăveşte totul, încât sunt cu toţii victimele lui. Şi, desigur, toţi sunt absolviţi. Nimeni nu mai e de vină. „Numai familia e reazemul împotriva tuturor vrăjmaşilor!”.

Pustiită interior, Sonia îi replică: „Isprăveşte!” E ultimul cuvânt al spectacolului, care se stinge urmărindu-şi eroii depărtându-se, brusc însinguraţi, bântuind captivi şi înfrânţi prin aceleaşi odăi. Doar Sonia se apropie cu sfială de patul răposatului, dar numai în afara paravanului, deplângându-i, poate, dispariţia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.