CEI O SUTĂ Anabasis (18)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

— Cartaginezul, cel ce mi-a vorbit despre oşteanul în armură de argint căzut în lupta de la Plateea, poate fi găsit în Elida. Când am auzit de tine şi am aflat că ai venit, am vrut să te însoţesc acolo. Din păcate, azi nu pot să te mai duc la acel om.

— A murit?

— Nu; dacă m-a întrebat despre urmaşii tatălui tău, înseamnă că e tot acolo.

Al Patrulea renunţă să observe că întrebarea a fost pusă cu aproape cincizeci de ani în urmă…

— Da.

— Iar eu, dacă nu pot să plec azi din Eleea, înseamnă că nu voi putea pleca nici mâine, chiar şi în cazul că am admite că mâine urmează după azi.

— Ştiu, ştiu… Cunosc învăţătura voastră. („Dacă Achile cel iute de picior nu va putea ajunge niciodată din urmă o broască ţestoasă, pentru că niciodată nu va putea merge mai mult de jumătate din jumătatea precedentă a distanţei pe care o are de recuperat, înseamnă că timpul îndeplinirii oricărui act eşuează de asemenea.“ Probabil că numai zeii pot îndeplini cu adevărat acţiuni şi pot trăi scurgerea timpului, sugerase Al Patrulea, atunci când făcuse primul contact cu această teorie. Dar nici asta nu i se admisese: zeii, priviţi ca nişte oameni ideali, i s-a explicat, nu sunt decât nişte ejecţiuni ale gândirii noastre imperfecte şi robite de tirania simţurilor.) Dă-mi totuşi un reper, ceva care să mă ajute să ajung la acel fenician.

Chipul eleatului se destinse:

— Nu ştiu ce se întâmplă acum cu tine, nu ştiu ce ai înţeles din tot ceea ce afirmi că ştii…, „că ştii…“ Dar pari un om cinstit. Şi Thimeon îi dărui un sclav bătrân să-l conducă la Olympia, şi de acolo la omul căutat.

La plecarea din Eleea, oraş ce i se păru celui de Al Patrulea înfricoşător în toată vremea în care l-a adăpostit, simţind Al Patrulea impactul cu gândirea străină, de care se lovea la fiecare pas, dar şi o ameninţare mult mai concretă din partea oamenilor, a tiranului local, a tuturor celor ce — în mod surd — i se împotriveau, la plecarea din Eleea, Al Patrulea nu se putu reţine să nu-l întrebe pe Thimeon:

— Zenon este totuşi de aici, de la voi, nu?

— Zenon este un înţelept, veni răspunsul.

— Eu te-am întrebat dacă este de aici? Pentru că dacă este originar din Eleea şi a reuşit totuşi să plece, să atingă Grecia şi să ajungă la Atena, atunci înseamnă că este mai iute de picior decât săgeata lui Ulise, săgeată care n-a izbutit să se îndepărteze niciodată de arc.

— Ştii tu unde este acum Zenon?

— Mi s-a povestit că a plecat împreună cu maestrul său, Parmenide, la Atena.

— Dar ştii tu unde este el acum? Ţi-ai pune capul în joc, capul tău sau al vreunui membru al familiei tale pentru această afirmaţie?

Al Patrulea cumpăni o clipă, apoi admise:

— Nu, nu mi-aş pune capul în joc. Şi cu atât mai puţin aş risca viaţa vreunui membru al familiei mele pentru aşa ceva.

Apoi, lăsându-se călăuzit de sclavul primit în dar, plecă pentru totdeauna şi din Eleea. Pe măsură ce se îndepărta, simţea cum poate respira din nou normal.

„Poate că duhul neliniştit al tatălui meu m-a călăuzit la Eleea, îşi spuse în timp ce corabia sa părăsea Metapontul. Sigur că duhul tatălui meu m-a trimis acolo! Spaima ce m-a copleşit în Eleea mi-este martoră. Cum altfel, dacă nu ar fi acei oameni, aş putea crede că după atâţia ani aş mai fi în stare să-i regăsesc osemintele?“

Iar peste ani, auzind de sfârşitul îngrozitor hărăzit lui Zenon, cel ce-şi va înghiţi limba pentru a nu-şi trăda complicii şi va muri zdrobit într-un mojar fiindcă a vrut să-l înlăture pe tiranul Eleei, în dorinţa de a redeştepta acolo o cetate a înţelepţilor, asemenea Crotonei lui Pythagora, auzind de toate astea, se va consola spunându-şi că un om ca Zenon nici n-a putut muri: piuliţa care trebuia să-l zdrobească nu ar fi putut parcurge niciodată mai mult decât jumătatea jumătăţii precedente a distanţei ce o despărţea de oasele înţeleptului. Un om care şi-a trăit atât de intens convingerile, probabil că nu le-a putut abandona nici în clipa morţii, clipă exclusă, de altfel, de aceleaşi convingeri ale sale.

Un bosporan din Pantikapaion, refugiat din patrie o dată cu căderea Archaianactizilor, al căror umil sfetnic fusese, se oferi să-l ajute pe Al Patrulea să-l găsească pe fenicianul ce furase cadavrul şi armura Călăreţului de argint. Spartokos îşi spunea bosporanul, dar oamenii ştiau că nu acela era numele său, ci că el adoptase chiar denumirea regelui care i-a îndepărtat protectorii.

Spartokos era şi el deosebit de ceilalţi muritori, însă Al Patrulea, intrând într-altă lume, încerca să nu se mai mire de nimic. Fiul Călăreţului de argint avusese parte de mulţi ani de viaţă liniştită, zeii au fost darnici cu el, i-au îngăduit să se bucure de copii şi de nepoţi, venise vremea să plătească pentru aceste favoruri: toate neplăcerile călătoriei, pe care el le simţea mai cumplite decât alţi oameni, făceau parte din această plată. În cazul când ar reuşi să-i înduplece pe zei să mai facă o minune şi să-i permită să îndeplinească funeraliile după datină pentru tatăl său, Al Patrulea nu şi-ar mai dori decât să-i fie îngăduit să se întoarcă în Babylon, oraşul părăsit din obligaţie, singurul loc unde s-a simţit liniştit.

Spartokos nu se miră de cele spuse de Thimeon. Împărtăşea şi el, bosporanul, învăţătura eleată? Nu, el avea alte preocupări. Dar posibil este orice. Totul nu depinde decât de zei. Şi, fiindcă puterea acestora este nesfârşită, de ce să se abţină oamenii de a face tot ce le trece prin cap? Dacă ar întrece măsura, zeii şi aşa i-ar întoarce la condiţia lor bicisnică. Aşa că Spartokos îşi permitea orice, nu-şi punea oprelişti de nici un fel — în afara semnelor de tot soiul pe care le vedea te miri unde şi care, ele singure, erau în măsură să-i schimbe o hotărâre sau alta. Trebuia găsit un cadavru vechi de cincizeci de ani? Dacă se poate trage un profit de pe urma acestuia, de ce să pornim de la ideea că leşul s-ar fi pierdut de mult în elementele primare? De ce să înlăturăm o şansă pe care doar zeii o pot înlătura? Trebuia doar căutat fenicianul. Pe vremuri, orice putea fi găsit în Babylon. Acum, se spune, toate drumurile duc la Atena. Dar nu numai. Cine n-a fost la templul lui Zeus de la Dodana? Dar la cel al lui Apollo din Delphi? Şi, pentru că se aflau în Elida, dar nu numai de aceea, cine nu merge la Olympia, patria Jocurilor? Spartokos avea dreptate. La Olympia se putea găsi oricine şi orice: chiar şi un fenician ce încercase cu aproape cincizeci de ani în urmă să vândă trupul unui comandant persan mort în bătălia de la Plateea.

Drumul pe mare se mai terminase încă o dată. Fusese o călătorie stranie, în timpul căreia pragmaticul bosporan îi vorbise despre elemente, despre paradoxuri şi despre învăţătura înţelepţilor. Un om atât de avid de concretul imediat profitabil poate fi interesat şi cunoscător în astfel de subiecte? Nu mai există lucru de mirare pe cilindrul pe care ne aflăm cu toţii şi care pluteşte liber şi nesprijinit de nimic altceva decât de puterea echidistanţei faţă de marginile lumii, după cum spune Anaximandros. Pe suprafaţa bazei unde ne găsim noi este aproape totul posibil, atâta vreme cât zeii o doresc, dar pe suprafaţa celeilalte baze, acolo stau într-adevăr oamenii cu capul în jos şi, drept consecinţă, sclavii îi asupresc pe stăpâni? Ceea ce este aici atât de departe se comprimă dincolo, asemenea pietrei provenite din aerul supra-comprimat? Va trebui până la urmă să încerce Al Patrulea să coboare pe acea suprafaţă opusă a cilindrului, în speranţa că acolo ar mai putea găsi intacte rămăşiţele pământene ale tatălui său? De unde provin aceste speculaţii?

Drumul pe mare fusese o iniţiere: el îl pregătise pentru diferitele perspective. Şi fiindcă apucase să călătorească atâta cale de la plecarea de acasă şi până la sosirea la Olympia fără să întâmpine nici cea mai neînsemnată oprelişte, fără să fie aruncat încoace şi încolo de furtuni, fără să fi fost atacat de piraţi şi fără să fi fost înşelat de escroci cu faţa prietenoasă, era o dovadă că zeii doreau ca el să-şi îndeplinească misiunea amânată.

În drumul său, poate chiar mai mult ca la Babylon, opera de distrugere a înţelegerii între vorbitorii diferitelor limbi, opera legendarului Ahriman, i se înfăţişase mai evidentă ca oriunde. La Olympia, greci de pretutindeni, precum şi străini din toată lumea, se înghesuiau între terenurile unde se întreceau în mod solemn sportivii o dată la patru ani, între templul lui Zeus şi pritaneu, între Buleuterion şi Teocaleon, între tezaurele aduse de diferitele cetăţi şi nenumăratele şantiere ale acestui pământ în veşnică edificare de la poalele muntelui Kronion.

Şi, într-adevăr, dacă poţi găsi pe cineva undeva, atunci acel loc nu poate fi decât pământul ce o dată la patru ani este în stare să oprească prin ceremonii şi întreceri toate luptele, pământul ce stabileşte numărătoarea timpului pentru toţi grecii, pământul mai mănos în glorie decât orice câmp de bătălie.

La Olympia vremea se opreşte într-adevăr în loc. Jocurile par să nu aibă alt scop decât încordarea muşchilor într-o clipă veşnică, arătând celor patruzeci şi cinci de mii de spectatori din Stadion performanţa de perfecţiune posibilă de atins de corpul şi voinţa omenească. Urmează uralele, apoi nu se întâmplă nimic, timpul nu mai există până la scurgerea celor patru ani când, din nou, precedat de concursurile poeţilor, spectacolul de pe Hipodrom şi de pe Stadion se repetă. A fost el întrerupt? Există răstimp? Nu există?

O mulţime de oameni mişună printre statui şi sanctuare, printre edificiile de pe Altis până dincolo de albia râului Alfeu. Totul nu pare decât repetiţia unei secunde. Sau ecoul ei. Dar desăvârşirea în piatră a acestei eternităţi, Al Patrulea o descoperi într-o clădire situată în afara Altis-ului: în atelierul sculptorului Fidias.

Olympia este a grecilor, străinii nu sunt admişi la jocuri — la fel ca toţi cei socotiţi aici impuri. Dar Olympia nu este nici oraş, nici târg, nici fortăreaţă. Ea este mândria naţională şi merită să fie admirată şi de cei ce, neştiind limba localnicilor, pot vedea cu ochii imensul sanctuar în – totuşi – răstimpul dintre jocuri. Vremea stă în toată perioada aceea în loc şi nu există o lege care să îngăduie sau să interzică la intervale ceva. Înainte de a veni la Olympia, cineva i-a recomandat celui de Al Patrulea să încerce să găsească soluţia fie în Epir, din gura lui Pelias, la oracolul lui Zeus din Dodona, fie mai departe, în Beoţia, din gura Pythiei, în cel al lui Apollo din Delphi. Sau chiar de la defunct, existând şi această posibilitate: sângele, după cum se ştie, le dă morţilor pentru scurtă vreme iar viaţă, însă în trupul celui de Al Patrulea curgea sânge chaldeean şi o asemenea practică nu-i era îngăduită. În loc de toate acestea, Al Patrulea se lăsă purtat de straniile idei auzite în Grecia Mare. Doar timpul infinit şi comprimat într-o singură secundă, mai puternic decât cea mai dură rocă, doar sfera perfectă fără de început şi fără de sfârşit, doar fiinţa ce nu poate muri pentru că nu se poate naşte, deoarece dacă s-ar naşte ar însemna că ar fi fost zămislită din nimic, iar din nimic nu se naşte decât tot nimic, doar încremenirea în imobilitate îi mai poate îngădui speranţa în reuşita căutărilor sale. Senzaţia era stranie: mai important era să nu te gândeşti, deşi totul nu este decât emanaţia gândirii, dar ori de câte ori cugeta prea mult la toate astea, simţea un vertij cuprinzându-l şi rotindu-l tot mai puternic, până ce risca să-şi piardă cunoştinţa. Dar dacă nu se gândea prea mult la asemenea lucruri, dacă le accepta doar noutatea (în ceea ce-l privea) totul devenea încă posibil, iar el rămânea liniştit. Şi, cum cel de Al Patrulea venise din sud şi iubise întotdeauna tihna, gândurile-i curgeau alene şi împăcate între ele, ignorând scopul călătoriei întreprinse.

În interiorul atelierului lui Fidias găsi confirmarea concretă a tuturor teoriilor auzite şi pe care voia să le creadă: colosal, şezând pe tron, încremenit în nemişcare, copleşind asemenea ideii, venind parcă din infinit şi dăinuind până la nesfârşit, stăpân asupra clipei la care s-a hotărât, un Zeus imens — ce ironie! — îi confirma din plin pe înţelepţii şcolilor din apus.

— Un zeu antropomorf să-l adeverească pe Parmenide? se întrebă cu voce tare Al Patrulea, iar Spartokos, aflat mereu prin preajmă, îi sugeră că am putea admite că forma aceasta nu este decât înfăţişarea oferită privirii omului: poate că un câine l-ar vedea ca pe un câine uriaş, iar un cal ca pe un cal al cailor. Spartakos era perseverent: afacerea lui era să-i livreze barbarului nişte oseminte; dacă eleaţii i-au sucit mintea clientului său, n-avea decât să vorbească şi el, Spartokos, aceeaşi limbă. Precum şi limba celorlalţi înţelepţi din Grecia Mare. Omul care nu se adaptează nu poate supravieţui, dar acest adevăr provine dintr-o altă sursă şi este mai bine să nu-l rosteşti cu voce tare.